Protestele rareori funcționează împotriva unui guvern hotărât, preocupat doar de putere
Protestele politice pot genera o euforie copleșitoare. Oameni pasionați, adesea tineri și idealisti, își jură unul altuia că mâine va fi diferit: împreună vor schimba lumea. Și apoi vine mâine, iar lumea este ca înainte.
Am văzut, participat și acoperit numeroase proteste în întreaga lume. În general, psihologia participanților spune că dacă atât de mulți sunt de acord cu noi, atunci nu putem greși, nu ar trebui să fim ignorați și nu vom fi refuzați.
Există un paradox interesant în tot acest joc.
Atunci când asemenea sentimente sunt folosite împotriva regimurilor despotice sau a regimurilor cu o legitimitate minimă, ele pot determina conducerea să clacheze. Dictaturile și susținătorii lor – poate armata, poate o mare putere – apreciază stabilitatea care lubrifiază roțile corupției. Așa a fost în Egipt și în Ucraina în anii trecuți. Poate că într-o zi va funcționa și în Iran și Rusia.
În mod ciudat, în democrații protestele sunt mai puțin eficiente, deoarece intră în conflict cu unul dintre cele două principii animatoare: pe de o parte, democrația liberală îți oferă dreptul de a protesta; dar pe de altă parte, democrația electorală înseamnă că guvernul a fost ales de o majoritate (cu excepția SUA) care poate că nu a fost de acord cu tine în ziua alegerilor și nu este nici astăzi. I-am urmărit pe protestatari încercând cu disperare să dărâme guvernul post-comunist al României, în anii ’90. Partidul de guvernământ nu a dat importanță și a continuat să câștige alegerile – asta, până când nu a mai reușit.
De aceea sondajele sunt atât de importante în aceste situații. De aceea ele sunt practic un serviciu public atunci când sunt precise, bazate pe o metodologie profesionistă și nu fac parte din campanii de dezinformare. Dacă sondajele arată că publicul s-a întors împotriva guvernului, se poate ca acesta să-și schimbe politicile sau să facă ajustări, temându-se că altfel ar putea pierde următoarele alegeri.
Dacă eșecul guvernului este suficient de colosal și opinia publică s-a întors împotriva sa în mod decisiv, protestatarii ar putea spera că guvernul ar putea să demisioneze. Aceste condiții se aplică în mod absolut în Israel astăzi, unde protestele s-au intensificat în această săptămână, cu zeci de mii de persoane care converg spre complexul guvernamental și parlamentar din Ierusalim: guvernul eșuează și este impopular. Dar prim-ministrul Benjamin Netanyahu este demonic tentat să se agațe de putere.
Protestele împotriva sa sunt o combinație de steaguri israeliene, discursuri mobilizatoare și muzică nostalgică. Ele sunt despre copii mici pe umerii părinților-protestatari care se văd pe ei înșiși, cu o aroganță deloc neîntemeiată, ca fiind cea mai bună versiune a Israelului – urmașii spirituali (iar în unele cazuri cei efectivi) ai fondatorilor țării.
