Protestatarii chinezi își riscă într-adevăr libertatea, dacă nu chiar viața, doar din cauza furiei față de politica „Zero Covid”, sau tulburările din Shanghai și din alte orașe au loc dintr-un motiv mai profund – cum ar fi nemulțumirea de a trăi sub o perpetuă dictatură comunistă?
În cadrul unei dezbateri televizate, am susținut că politica Zero Covid nu este de fapt de neiertat: cifrele larg acceptate arată că China, cu o populație de 1,4 miliarde de locuitori, a suferit aproximativ 5.000 de decese Covid – ceea ce reprezintă de aproximativ 800 de ori mai puține pe cap de locuitor decât în Statele Unite (și mai puțin de jumătate din cifra din Israel).
Yaqui Wang, cercetător principal la Human Rights Watch, a susținut că a existat o furie reală față de consecințele economice ale lockdown-urilor, dar, deși acest lucru este, din nou, fără îndoială adevărat, cifrele economice (pe care cineva le-ar putea pune la îndoială) arată că economia Chinei crește cu o rată de peste 8% – ceea ce este mai puțin decât în anii 2000, dar mai mult decât în ultimii ani și, din nou, de aproximativ 4 ori mai mare decât în Statele Unite.
Deși sunt de acord că blocajele extreme din China trebuie să înceteze (în ciuda unei creșteri recente a cazurilor de Covidi, dacă nu chiar și a deceselor) și bănuiesc că regimul va ține cont de nemulțumirea evidentă, aș paria că există un element de pretext în aceste proteste.
Gong Jiong, de la Universitatea Internațională Chineză din Israel, a contestat această noțiune, argumentând că democrația liberală nu este pentru toată lumea; într-adevăr, chiar și experții în China care nu sunt chinezi (și, prin urmare, se presupune că este mai puțin probabil să fie spălați pe creier sau intimidați) susțin adesea că democrația este cumva antitetică pentru cultura chineză.
Dar acest lucru ignoră devotamentul evident al taiwanezilor față de democrația lor plină de viață și oroarea oamenilor din Hong Kong, de asemenea, în mare parte chinezi, față de instaurarea dictaturii asupra lor.
Aceste două exemple relevă o ironie majoră. În esență, comuniștii și-au îndeplinit partea lor de înțelegere prin care cetățenii renunță la libertate, iar partidul asigură creșterea și o oarecare prosperitate. Dar, odată ce faza de creștere foarte rapidă încetinește – și încă nu am ajuns acolo pe continent, dar cu siguranță ne apropiem de acest punct – atunci este foarte probabil ca oamenii prosperi să ceară libertate. În cele din urmă, costul controlului maselor furioase va deveni nesustenabil.
Faptul că chinezii nu au cunoscut niciodată o zi de libertate adevărată nu înseamnă că sunt în mod bizar imuni la dorința umană universală de a nu fi călcați în picioare prea oribil de alții. Într-adevăr, nicio societate nu a trăit în libertate până în trecutul recent: nu au existat democrații depline – adică cu sufragiu pentru femei – până în urmă cu doar un secol. Iar odată ce o societate a dobândit libertatea, este puțin probabil să se mai întoarcă la ce a fost (deși, după cum bine știm, există și triste excepții de la această regulă).
China se numără pur și simplu printre acele societăți – Rusia fiind printre ele, în ciuda unui experiment haotic cu democrația în anii 1990 – care a ajuns oarecum târziu la petrecere din cauza unei varietăți de circumstanțe; lucrurile nu pot avansa în același ritm peste tot, în același timp.
Circumstanțele de acum sunt că chinezii se află sub conducerea lui Xi Jinping, căruia Partidul Comunist Chinez, din motive proprii, i-a înmânat o putere enormă și un mandat nemaiîntâlnit de la Mao încoace.
Declarațiile, discursurile și acțiunile lui Xi din ultimul deceniu sugerează că acesta este un marxist convins, care a ajuns la concluzia că deschiderea a cauzat prăbușirea Uniunii Sovietice, care vede Occidentul ca fiind băgăreț și care a tras lecții anticapitaliste din criza financiară din 2008 și din ștergerea în 2015 a jumătate din valoarea acțiunilor chinezești.
Dar el trebuie să știe că și-a asumat un mare risc înlocuind pragmatismul relativ non-ideologic al predecesorilor săi recenți cu naționalismul marxist. El este pur și simplu un true believer, de genul celor care se pot încurca în propria cale și se pot împiedica singuri. Acest lucru este un ghinion pentru poporul său și pentru lume.
Trebuie să sperăm că Xi nu va imita un alt true believer, încercând să acapareze Taiwanul așa cum a făcut Vladimir Putin cu Ucraina. Aceasta ar fi o încălcare a înțelegerii pe care comuniștii au avut-o cu Occidentul: nu vă puneți cu noi și veți obține stabilitate în Est, precum și bunuri ieftine.
Acest acord este, de asemenea, într-o oarecare primejdie, atât din cauza atitudinii belicoase a lui Xi, cât și al avântului războinic din acest an al lui Putin. Prin urmare, lumea se îndepărtează de forma extremă de interdependență cauzată de globalizare, care a oferit dictatorilor periculos de agresivi un nivel de influență care îi face greu de ținut în frâu (așa cum se bucură Putin cu energia).
În această ordine de idei, Statele Unite se îndreaptă spre independența semiconductorilor (prin legea CHIPS, în valoare de 280 de miliarde de dolari) pentru a se asigura împotriva dependenței de China în acest domeniu. Dar priviți cu atenție și veți vedea că nu este vorba despre China de astăzi (care nu deține decât 5% din piață, o subreprezentare), ci mai degrabă despre o Chină care a preluat Taiwanul, liderul mondial în domeniul semiconductorilor.
Ce ar face Occidentul? De fapt, datorăm vreunui popor asuprit de propriul guvern protecție de mijlocire? Este chiar corect să aplicăm sancțiuni economice atunci când victima imediată ar fi populația oprimată?
Ceea ce-i clar clar este că principiul bunului samaritean este rar aplicat în afacerile globale – chiar și în cazul unui regim cu adevărat teribil, cum ar fi Republica Islamică din Iran, care nu are nici măcar harul salvator minor pe care îl reprezintă creșterea economică a Chinei.
Cu siguranță nu poate fi aplicat în cazul Chinei: comuniștii au arme nucleare, iar noi nu putem risca Armaghedonul. Protestatarii, și foarte probabil Taiwanul, par să fie, din păcate, pe cont propriu.
