RADET, vrăjmașul dușului

Bucureștiul stă pe un cimitir termic, iar asta creează un déjà vu 1980 în apartamentele branșate încă la RADET, fabrica de ger a Miticiei.

Când am venit prima oară în Capitală din lentoarea fanariotă a Brăilei, la 18 ani, pluteam fascinat prin oraș, un puști îmbătat de ceea ce percepeam ca fiind un șarm newyorkez, nu neapărat sub imperiul Bulevardului Magheru, ci pentru că din canalizări ieșea clișeul meu hollywoodian favorit, exact ca-n „Blade Runner” sau „Predator”: trâmbele de aburi care se ridicau din canalizări și învăluiau șoselele și străzile într-o aură cyberpunk.

Evident că nu-mi păsa ce anume producea aceste „efecte speciale”. Numai că ajungând să trăiești în București, pacostea din adâncuri îți va confisca până la urmă o bună parte din nervi. Pe scurt, îți va păsa, o-ho-ho, și încă cum.

Conductele astea de pe vremea lui Dej au devenit un hohot cinic al moștenirii comuniste, un subconștient fetid îmbrăcat în vată de sticlă și carton asfaltat prin care stafia gigacaloriei peceriste aduce în calorifere o reconstituire istorică jos pălăria. Vorba profesorului de coincidențe, Tov. Nicolae Ceaușescu: „This is how we roll in ’86, brothers and sisters.”

Avariile RADET sunt totuși și ele bune la ceva. Te învață să găsești înăuntrul tău nu copilul interior, ci soba interioară. E doar o chestiune de aclimatizare, dacă te țin balamalele.

O exista oare un „Sindrom Bear Grylls”? Habar n-am, dar văd că țevăria din București pare a-l proclama.

RADET te vrea eschimos, dar tu îl poți păcăli. Iată cum. Sfaturile se referă la inevitabilul duș al zilei și se bazează pe 4 zile de studii temeinice ale subsemnatului la 19 grade temperatură ambientală.

Înainte să intri la duș, activează-ți sângele. Fie prin 30 de secunde de jumping jacks sau – după gust – flotări ori altceva, orice, numai să se lase cu zvâcnete cardio și inima să-ți joace lambada. Corpul se va încălzi destul de repede. Când simți asta, bagă jar, fii panteră, du-te imediat la duș. Dacă ai din născare labele permanent reci (cazul meu), atunci ești un norocos: apa călduță se va simți lavă.

Potrivit informațiilor dobândite de subsemnatul, este recomandată începerea îmbăierii cu partea inferioară a corpului, astfel partea superioară încă reține căldura în urma exercițiului cardio și nu vei tremura ca gelatina. Apoi, când urci cu buretele spre partea superioară, partea inferioară va fi ferită de frisoane. Asta datorită legilor fizice: apa curge în jos, pe picioare, nu spre tavan. Da, deșteaptă și altruistă este apa! Iar partea superioară a corpului, aflată încă sub vraja bătăilor panicate de inimă, va genera o senzație falsă (dar atât de convingătoare) de apă realmente caldă.

Deci, avem de-a face cu două senzații false de apă realmente caldă: una provocată de tălpile reci – cealaltă, de adaosul natural de căldură al arterelor chinuite prin jumping jacks.

La sfârșit, când vei păși pe gresie, respiră adânc, făcând așa: ho-ho-ho-ho-ho, și neapărat să stai încordat ca praștia când faci: ho-ho-ho-ho-ho. Așa vei scăpa de sentimentul inutil că ai fost aruncat în lacul Baikal.

Nimic nu se întâmplă, însă, degeaba. Ideea de risipă există doar ca realitate economică tradusă în costuri, nu și în privința utilității aleatorii. Ce vreau să spun? Lagunele de apă fiartă din subterane îmblânzesc mușcătura iernii pentru mulți oameni ai străzii, care se cuibăresc noaptea pe chenarul de beton al cănalizărilor. Țin minte că prin 2007, întorcându-mă în creierii nopții dintr-un club, am luat-o pe sub Podul Grant. Era un ger de crăpau pietrele și viscolea. Și acolo am găsit-o: înfășurată în pături, stând ca un totem cherokee pe un capac de canalizare, o femeie a străzii cânta la o muzicuță. Aburii de canal se ridicau în jurul ei ca niște duhuri.

Cine știe câte zile de viață în plus i-au oferit acestei femei avariile care nouă ne jignesc confortul și impozitele.