Regimul Lukașenko pare a fi declarat război total străzii. Pe rețeaua Telegram curg zeci de imagini și înregistrări cu victime ale represiunilor trupelor OMON și mărturii de groază despre orele petrecute de demonstranți în detenție.
Începând de duminică au fost arestate peste 6.700 de persoane. Joi seara, din închisoarea Okrestina din Minsk au fost eliberate în grupuri mici, fiind vorba în mare parte de femei. Cel puţin 500 de rude ale deţinuţilor aşteptau în afara zidurilor închisorii.
Între timp, peste 1.000 de cercetători din Belarus au semnat o scrisoare „împotriva violenţei”, iar angajaţi din sistemul medical s-au adunat în faţa unităţilor sanitare în care lucrau. Membri ai Filarmonicii din Minsk au interpretat cântece patriotice în faţa clădirii Filarmonicii.
Conform informaţiilor publicate de mass-media de opoziţie, acţiuni de protest au avut loc în fabrici importante precum BelAZ (camioane), Maz (maşini), Grodno Azot (produse chimice) şi Grodno Zhilstroy (construcţii). Mai mulţi jurnalişti din presa de stat şi-au anunţat demisia în ultimele zile, iar foști soldați au început să-și ardă uniformele militare.
„Ca un cartofor care știe că a pariat tot ce are și că nu își poate permite să piardă, liderul autoritar al Belarusului tocmai a dublat miza”, scrie Mark Galeotti, reputat expert în politici est-europene, într-o analiză despre protestele de amploare din Minsk împotriva regimului Lukașenko.
- Redăm analiza integrală, publicată în The Moscow Times:
Represiunea din Belarus nu este doar violentă, ci și gratuită. Aruncarea deținuților în dube claie peste grămadă, trecători care sunt luați la bătaie pur și simplu pentru că își plimbă câinii, vânătoarea de jurnaliști. Acesta nu este un semn al unor forțe de securitate care au scăpat situația de sub control, ci al unei strategii de teroare deliberată – și cu risc ridicat -, de pacificare prin intimidare.
Aleksandr Lukașenko pare să fi realizat tardiv provocarea cu care se confruntă. Bazându-se pe tactica sa obișnuită electorală – excluderea și arestarea candidaților din opoziție, refuzarea timpului de emisie, avertizări legate de imixtiuni străine sinistre -, și-a accelerat planurile chiar înainte de alegeri.
Decizia sa de a-și acorda 80% din voturi, în mod excesiv, se pare că a fost o corecție de ultimă oră, în timp ce informațiile scurse de la Comitetul Electoral Central îl pregăteau aparent pentru o victorie de 67%. Intenția lui a fost probabil să încerce să arate că nu doar o majoritate silențioasă este în favoarea lui „Batka”, ci să arunce și o provocare directă opoziției, o afirmație că este atât de puternic, încât poate face orice își dorește și cu impunitate.
Aceasta este, în fond, mișcare clasică din cartea dictatorului. Cu toate acestea, este însă cu un capitol în urmă, având în vedere că, dacă autocratul va reuși s-o scoată la capăt – ceea ce va necesita deseori folosirea forței -, atunci câștigă un control continuu, dar cu prețul pierderii legitimității publice. Este dificil să treci înapoi la a fi un „dictator hibrid”, a cărui conducere se bazează atât pe un anumit grad de capital social, cât și pe coerciție și control.
Protestatarii din Belarus nu au renunțat rapid. Acesta a fost un alt moment decisiv pentru Lukașenko. Dictatorii care fac concesii au rar sorți de izbândă, iar ironia este că împiedicând sistematic orice opoziție coerentă să se formeze și forțând-o pe rivala sa Svetlana Tihanovskaia să se exileze în Lituania, el s-a asigurat, de asemenea, că nu are cu cine să negocieze.
Probabil că nu ar fi încercat s-o facă oricum. Deși Belarusul nu este Ucraina, umbra Euromaidanului trebuie că întunecă gândurile lui Lukașenko. Ar fi oare posibil ca tipul de reforme pe care strada le cere să nu se catalizeze în ceva care, implicit, chiar dacă nu în mod excesiv, ar înclina țara spre Occident? La urma urmei, concesiile își creează propriul impuls.
Și dacă da, oricât de puțin de chef are Vladimir Putin pentru orice fel de implicare în Belarus, de la presiunea politică până la „micii omuleți verzi”, s-ar simți președintele rus confortabil să stea locului și să „piardă” încă o națiune post-sovietică, în special una dintr-o Uniune Statală cu Rusia, oricât de puțin înseamnă asta în practică?
Lukașenko spera să depășească protestele, în speranța că se vor stinge de la sine, însă forțele sale de securitate au început să ia în calcul o versiune extinsă și s-a deschis un nou flanc pe măsură ce nemulțumirea politică a început să se manifeste în întreprinderile industriale care încă domină economia. Dacă un vecin, Ucraina, oferă o poveste prevestitoare pentru despoți sub forma Euromaidanului, un alt vecin, Polonia, oferă un alt exemplu în ascensiunea Solidarității în anii ’80.
Pactul de la Varșovia a reușit să împiedice intervenția sovietică, dar cu prețul legii marțiale, cu eventuala prăbușire sistemică și înlocuirea șefului de stat Stanisław Kania cu generalul Wojciech Jaruzelski. Belarus nu este însă Polonia, dar pe măsură ce nemulțumirea economică, protestul politic și organizarea industrială se intersectează, rezonanțele trebuie că sunt îngrijorătoare.
Și astfel, ca un cartofor care știe că a pariat tot ce are și că nu își poate permite să piardă, liderul autoritar al Belarusului tocmai a dublat miza. Și-a dezlănțuit forțele de securitate – în special trupele OMON și comandourile SOBR – cu un mandat clar de a fi violenți nu cât trebuie, ci de a fi cât se poate de violenți.
Cu o ferocitate extravagantă, care pare să nu se potrivească altor elemente ale forțelor de securitate și care îi lasă chiar și pe omologii lor ruși cu o expresie de dezaprobare, scopul lor este pur și simplu să terorizeze. Pentru a induce ideea că apropierea de protestatari este o nebunie curată. Pentru la le induce șoferilor să evite zonele problematice în loc să-i încurajeze pe manifestanți prin claxoane. Și pentru a-i încuraja pe părinți să-i determine pe demonstranți să bată în retragere.
Această strategie ar putea funcționa. Cu toate astea, depinde nu doar de o cantitate suficientă a populației, reducând mulțimea la un număr suficient de mic pentru a fi săltată și dusă în dube, ci și de disponibilitatea forțelor de securitate de a menține o campanie de bestialitate.
Pentru unii, asta e rațiunea pentru care poartă o uniformă. Pentru alții, nu, dar ei se tem de consecințele neobedienței, fie ele aplicate de către stat sau de un tribunal în cazul în care cade regimul.
Dar pentru mulți dintre ei s-a ajuns deja prea departe. Există un val din ce în ce mai mare de ofițeri de securitate care își depun public demisia, aruncându-și uniformele în semn de protest. Trupele de Interior – separate de OMON și mai puțin pregătite pentru astfel de operațiuni – par și mai puțin dispuse să intre în acțiune. De câteva ori, polițiștii obișnuiți au plecat de lângă protestatari, dar pentru că s-au speriat, ci pentru că pur și simplu nu voiau să crape capete pentru un președinte pe care poate că nu îl mai susțin.
Multe depind acum de eșaloanele superioare ale aparatului de securitate, dacă există ofițeri superiori suficient de iritați de situația pentru a nu fi dispuși să acționeze. Fără îndoială, KGB-ul lui Lukașenko este ocupat să constate dacă se întâmplă sau nu acest lucru.
Dar mai presus de toate, aceasta este o problemă de impuls. Dacă mulțimile continuă să se subțieze, dacă grevele se sfârșesc încetul cu încetul, atunci deși regimul va muri pe dinăuntru, după ce a risipit orice legitimitate, Lukașenko va câștiga pariul său și va supraviețui pentru a paria încă o zi.
Pe de altă parte, dacă vom începe să vedem rupturi deschise, dezertări și nemulțumire în rândul forțelor de securitate, atunci situația s-ar putea schimba foarte repede. Eșecul loviturii de stat din august din 1991 din URSS a arătat cum odată ce un regim începe să arate slab, toată lumea se va alătura în grabă de cealaltă parte a baricadei. Lukașenko a aruncat zarurile și acum trebuie să vedem ce se va întâmpla.
