Autoritățile britanice au propus recent introducerea unui „Freedom Pass”, ce ar urma să fie acordat persoanelor care se supun regulat testării sau celor vaccinate. Iar oamenii care, din diferite motive, vor refuza să aparțină acestei categorii, vor avea de suportat în continuare regimul de restricții. O măsură similară este în discuție și în Italia.
Cum era de așteptat, propunerile au atras critici dure din partea societății britanice, care vede în astfel de măsuri impunerea unor „filtre fasciste” în libertățile fundamentale ale individului.
Deși la prima vedere pot părea niște metode futuriste de control orwellian, departajările imunitare s-au mai petrecut în istorie. În secolul XIX, imunitatea la febra galbenă a împărțit New Orleans-ul între „aclimatizați” (cei care supraviețuiseră bolii) și „neaclimatizați” (cei care nu avuseseră boala). Chestiunea imunității a divizat adânc faliile societății, devenind definitorie în privința căsătoriilor și locurilor de muncă. Pe scurt, o luptă de clasă.
OMS a transmis în ultimele luni mai multe semnale de împotrivire față de introducerea unor „pașapoarte de imunitate”, avertizând că așa ceva ar putea duce la o segregare sanitară în societate, cum s-a întâmplat în secolul XIX.
Cu sau fără motive de panică, cu sau fără scenarii de suspendare a drepturilor omului, pandemia a repus pe tapet validitatea unor predicții din secolul trecut, creând un peisaj social eclectic și distopic în care orizontul puterii tehno-sanitare a statului și libertățile cetățenești au intrat în coliziune tectonică.
Paul Virilio
De exemplu, Covid-19 readuce în actualitate teoriile lui Paul Virilio (1932-2018). Teoretician al culturii, urbanist, istoric al războiului, filosof al arhitecturii, analist politic și critic acerb al tehnopolisurilor, Virilio a fost una dintre vocile intelectuale incomode ale Războiului Rece și din anii 1990-2000, cu ale sale teorii despre legăturile insidioase dintre logistică, viteză, tehnologia comunicațiilor și puterea Statului.
Lumea previzionată de acesta este una a societăților catastrofice, în care crizele economice tind să devină o ciclicitate banală. Economiile viitorului apropiat, așa cum sunt ele închipuite de Virilio pornind de la imersiunea omenirii în virtualitatea digitală, alcătuiesc o apocalipsă a progresului, în care internetul se transformă într-o rețea globală a alienării și egoismului. Totul guvernat de prezența continuă a dezastrelor ecologice și pandemiilor.
Virilio a ieșit la rampă la intersecția complicată a anilor 1970-1980, o perioadă bogată în predicții întunecate legate de impactul tehnologiilor și cu o propensiune ficțională pe măsură.
Puțin context
Anglia devenea atunci avanpostul literaturii SF din Europa, cu prozatorul J. G. Ballard „șef de pluton” al Noului Val științifico-fantastic.
Ballard a fost interesat nu de fantezia aventurilor interplanetare, ci a coborât science fiction-ul în realitatea de zi cu zi, argumentând că nu găsea rostul unei literaturi speculative a navelor și extratereștrilor când anticipația multor capodopere SF se petrecea chiar sub ochii săi.
Astfel, instinctul scriitoricesc l-a împins spre peisajul antropocentric al autostrăzilor suspendate, arhitectura brutalistă, enclavizarea neo-tribală a ansamblurilor rezidențiale, tehnologia comunicațiilor, terorismul ecologic. Patentând chiar și erotismul accidentelor auto.
De pildă, în Concrete Island, personajul Robert Maitland, un arhitect bogat, pierde controlul mașinii și sare peste parapetul unei șosele suspendate, aterizând între pilonii liniilor de mare viteză, unde descoperă, într-o turbărie, ruinele unui fost cartier. Rănit, Maitland ajunge treptat un sinistrat, un Robinson Crusoe al infrastructurii postmoderne de transport.
„În esență, ficțiunea speculativă este un răspuns adus științei și tehnologiei, așa cum sunt ele percepute de locuitorii societății de consum”, își motiva Ballard opțiunea.
Pe un alt meridian, venea puternic curentul cyberpunk, avându-l ca portdrapel pe William Gibson. Neuromantul (1984) este considerat romanul fondator al culturii cyberpunk. Gibson introducea în ficţiune matricea (matrix) – o reţea virtuală universală care dizolvă limitele realității, anticipând astfel Big Bang-ul internetului. Scriitorul canadiano-american nu se referea doar la viitorul computerelor, ci și la o lume de corporații tehnologice care vor guverna asupra fiecărui aspect al vieților noastre.
Atât Ballard, cât și Gibson gravitau satelitar în iradiația unei ideologii emergente: transmumanismul. Cunoscută mai des ca postumanism. Prima folosire a termenului transumanism datează din 1957, patentată de biologul evoluționist englez Julian Huxley, însă conceptul a căpătat tracțiune în anii 1980, trasnsformându-se într-un curent de idei sub aporturile teoretice ale lui Hans Moravec și Raymond Kurzweil, care aveau să devină locomotivele gândirii transumaniste.
Hans Moravec spunea la acea dată că istoria vieții avea să se apropie în curând de un moment de cotitură, în care granițele dintre inteligența biologică și cea postbiologică se vor estompa. Moravec dădea ca termen 40 de ani, până când vom obține o inteligență artificială care să poată nu doar interacționa cu omul, ci intra și în simbioză cu el în diverse constructe cyborgice. Bordeluri cu servicii sexuale prin inteligență artificială – de ce nu? Sau chiar performanța de-a face transfer de conștiință umană în hardware-ul unui cyborg, visa Moravec.
Conceptul și-a luat voltă de câțiva ani și pe piața ideilor din România, pe fondul recrudescenței esteticii neoromantice a anilor 1980 pe scena (contra)culturală a ideologiei de gen, promovată intens în rândul hipsterilor din București și Cluj, dar căpătând și un mobil de cercetare academică. Dezbaterea postumanistă este, însă, una stufoasă, greu de rezumat într-o definiție satisfăcătoare.
Totuși, niște coordonate pot fi esențializate. În linii mari, mânat de o viziune holistică asupra lumii, postumanismul caută să valorifice în realitatea înconjurătoare a omului și în fizionomia umană patrimoniul științific din zona roboticii, biogeneticii, ideologiei de gen, feminismului, ecologismului, postcolonialismului, nihilismului, într-o încercare de a redefini omul, pe care vechiul umanism l-ar fi întemnițat într-o mentalitate imperialistă a umanului la nivelul genurilor și speciei.
Virilio explica în felul următor postumanismul: „Au existat trei revoluții industriale. Prima revoluție importantă pe plan tehnic a fost cea a transportului. A doua, care a fost aproape concomitentă, a fost revoluția transmisiilor, incluzându-i pe Marconi, Edison, radioul, televiziunea. A treia, pe marginea căreia ne aflăm, este revoluția transplanturilor. Toate tehnologiile de telecomunicații care fuseseră utilizate în aviație și-n rachete favorizează nanotehnologia – posibilitatea miniaturizării tehnologiei până la introducerea ei în corpul uman. Așa cum lumea geografică a fost colonizată prin mijloace de transport sau comunicare, avem acum posibilitatea colonizării corpului prin tehnologie – ca și cum am avea orașul în corp și nu în jurul corpului. Suntem la limita bio-mașinăriei.”
Lăsând deoparte multitudinea de filme și de romane care au abordat subiectul, avem deja și câteva personaje postumaniste celebre, vii.
Artistul Neil Harbisson, cunoscut ca primul cyborg oficial din lume, după ce Guvernul de la Londra i-a permis, în 2004, să apară în fotografia din buletin cu antena sa craniană. Harbisson s-a născut cu acromatopsie – incapacitatea de a distinge toate culorile. Experimentul antenei umane a început ca o modalitate a-și extinde percepția cromatică dincolo de limita de gri. În cele din urmă, Harbisson și echipa sa au dezvoltat un software capabil să transpună culorile în vibrații folosind o extensie a camerei montate pe cap.
Sau Kevin Warwick, supranumit „Captain Cyborg”. Este cunoscut pentru experimentele sale de pionierat care includ, printre altele, și implantarea unui dispozitiv în braţul stâng pentru conectarea sistemului nervos direct la un computer.
Ori „congregația” POLIZORILOR. Anual, în deșertul Mojave are loc o reuniune a unor adepți radicali ai transumanismului. Scopul evenimentului: schimbul de experiență în domenii precum software și hardware, biologie, chimie sau medicină. Unii dintre ei își spun „polizori”, „biopunkeri”, alții „hackeri corporali”. Nucleu dur al acestei comunități se află în Silicon Valley. Polizorii se revendică, ca „geneză”, din romanul grafic al lui Warren Ellis – DOKTOR SLEEPLES, o distopie a unui oraș din viitor în care oamenii își implantează în trupuri dispozitive și piese de mașinării cu nume fantastice.
În ultimii ani, în această comunitate a apărut o serie de invenții care încrucișează fiziologia cu imaginarul omului-mașină. Cum ar fi magneții introduși în podul degetelor, trend inventat în 2013 de Rich Lee. După o perioadă de acomodare, acești magneți îi vor permite utilizatorului să perceapă câmpuri magnetice puternice, precum cele existente în preajma semafoarelor sau laptopurilor.
Polizorii susțin că, pe termen lung, aceste experimente vor duce la simplificarea vieții noastre. Medicii însă descurajează asemenea intervenții chirurgicale „neesențiale”, nu doar pentru pericolele de sănătate, ci și din perspectiva eticii.
De asemenea, de multă vreme se discută și despre „calea postumană a războiului”, iar puteri precum SUA și Rusia lucrează intens la proiecte de fuzionare om-mașină pentru a obține soldați-cyborg. Americanii derulează din anii 1990 programul Future Soldier, care are mai multe etape de dezvoltare, cu un accent aparte pe crearea de asistenți de luptă bazați pe inteligență artificială, exoschelete cu armament acționat neuronal și dezvoltarea de nootropice pentru a spori capacitatea cognitivă a soldatului. Iar până în 2050, armata SUA speră să poată obține și un costum de „restaurare musculară”, care să scadă timpii de odihnă ai unui soldat obosit fizic.
O altă redută a postumanismului o găsim în domeniul editării genetice, unde de ani buni se militează pentru folosirea tehnologiei CRISPR-Cas9 în reproducerea asistată, cu scopul de a obține „copii de design”, editați genetic la comandă după preferințele părinților. SUA investesc masiv în cercetare pe acest filon, având zece giganți farmaceutici în prima linie.
Societatea dromocratică
Prin acest întortocheat canion al teoriilor futuriste au făcut slalom ideile lui Paul Virilio. Nu de puține a fost acuzat de tehnofobie. OK, dar a fi tehnofob nu înseamnă că nu poți fi și pertinent. Una peste alta, pozițiile sale în dezbaterile filosofice și sociologice ale continentului au provocat constant controverse, fiind poziționat în rândul unor „încâlciți” precum Jean Baudrillard, Gilles Deleuze sau Felix Guattari.
Cu trecerea timpului, însă, multe dintre alertele sale și-au dovedit valabilitatea.
Virilio susține că mobilitatea este una dintre cele mai importante arme de control politic. Pentru el, viteza este forța primară care modelează civilizația umană, și nu economia, luptele de clasă sau ideologiile. Dromologia este știința vitezei, a cărei expresie socio-politico-tehnologică este societatea dromocratică. Un concept ce-i aparține francezului.
Țările cu orașe competitite sunt acelea care au o logistică impecabilă a mobilității, tehnologiei și serviciilor publice. Pentru un șofer, autostrada este un spațiu pragmatic ce reduce distanțele geografice în diverse situații ale vieții – concediu, serviciu, sănătate etc. Statul vede, însă, altceva într-o autostradă, spune Virilio: un dispozitiv de monopol prin care poate controla – prin taxe, sisteme de supraveghere, bariere, filtre de poliție, dependențe economice, peisagistică, planificare geografică – un flux social.
Ca să controlezi riguros o societate, trebuie să controlezi viteza dinte spații (geografice, informaționale, instituționale etc.) și necesitățile umane, explica Virilio în anii 1970.
Modernitatea a fost definită de acesta drept un iureș de mișcări: orașe, circuite comerciale, sateliți, tehnologii ale informației, administrații interdependente, politici publice construite în jurul sistemelor de monitorizare, fortificare și mobilizare.
Modernitatea a început ca o „arheologie” a rutelor navale, a tehnicii strategice și distribuției urbane și a devenit o lume integrată în forme și simboluri manipulate pe niște ecrane. Aceasta a dat naștere unor tipuri de management al spațiului care omogenizează geografia pentru a o aservi unor regimuri computaționale și unor teritorii logistice. Cum ar fi, în prezent, Eurocoridoarele.
Logistic, Eurocoridoarele nu țin cont de Istorie, de sensibiltățile naționale legate de suveranitatea teritorială, ci, după cum sunt ele definite de către Comisia Europeană, „sunt o categorie de spațiu de natură liniară care leagă mari aglomerări peste diferite frontiere naționale. Acestea sunt zone de dinamică spațială rapidă și pe scară largă într-o Europă a dispariției frontierelor naționale. Patru dimensiuni interdependente pot fi distinse în eurocoridoruri: infrastructură și transport (în principal rețelele transeuropene), urbanizare, dezvoltare economică și durabilitate a mediului”.
Smart city
Virilio susține că tehnologiile inovatoare influențează procesele istorice dincolo de scopurile propuse – cum ar fi ușurarea traiului urban – și contribuie la accelerarea evenimentelor. Bunăoară, din ororile de pe frontul Primului Război Mondial a avut de câștigat știința ortopediei, care a făcut niște salturi de inovație ce-au influențat profund nu doar societatea, ci și percepția asupra conflictelor armate.
Efectele secundare produse de violența războiului s-au transformat, pe linie științifică, în beneficii pentru sistemele sanitare, dezvoltând astfel anumite ramuri ale medicinei. În prezent, „urmașii” protezelor din Primul Război Mondial sunt exoscheledele militare.
Multe dintre analizele sale „panicarde” le găsim acum materializate în conceptul de smart city. Cum ar fi în Rotterdam, Hong Kong, Singapore, Londra sau Stockholm.
Ce presupune un oraș inteligent? Existența unui sistem informatic integrat care cuprinde o multitudine de subsisteme de cloud computing, Internet of Things (IoT), Open Data, Big Data și aplicații mobile, conectate prin intermediul unor rețele sigure. Acestea permit administrației locale să interacționeze direct cu cetățenii și cu infrastructura orașului. Totodată, administrația poate monitoriza ce se întâmplă în oraș, cum evoluează acesta și cum se poate asigura o calitate mai bună a vieții. Cu ajutorul senzorilor integrați în sisteme de monitorizare în timp real, datele sunt colectate de la senzori și dispozitive conectate, sunt procesate și analizate.
Guvernul din Singapore a lărgit conceptul, lansând ideea de smart nation. Iar în Stockholm sunt la modă alte pasiuni distopice, cum ar fi microcipurile implantate sub piele, care pot fi utilizate pentru diferite operațiuni – accesare telefonului smart, călătoriile cu metrou sau deschiderea ușii.
Orașul inteligent este, așadar, încă unul dintre pseudonimele dromocrației.
Pandemia și „bunkerizarea” locuinței
Economiile interconectate ale globalizării, bazate pe cultul vitezei, au fost mediul optim de invazie pandemică. Wuhan, epicentrul COVID-19, nu este doar un hub major de transport național în China, ci și o rută internațională rapidă (dromocratică) pentru piețele umede. De aici ajungeau multe animale exotice pe mesele bogătașilor din diverse colțuri ale lumii.
Un cuvânt obsesiv folosit în pandemie este infodemie, o altă fațetă angoasantă a dromocrației. Coronavirusul efectiv a asediat mass-media globală. Omenirea s-a scufundat într-un potop informațional fără precedent. Această infodemie n-ar fi fost posibilă fără viteza amețitoare a rețelelor de internet și a platformelor globalizatoare deținute de imperiile Big Tech (Facebook, Twitter etc.). Toate acestea au creat aproape o „religie” a stresului informațional în jurul acestui virus.
Legat de Big Tech, Francis Fukuyama atrage atenția într-o analiză publicată în Foreign Affairs: „Amazon, Apple, Facebook, Google și Twitter, deja puternice înainte de pandemia COVID-19, au devenit și mai importante în timpul acesteia, întrucât o mare parte din viața de zi cu zi se mișcă online. Oricât de convenabilă este tehnologia lor, apariția unor astfel de corporații dominante ar trebui să sune clopotele de alarmă – nu doar pentru că dețin atât de multă putere economică, ci și pentru că dețin atât de mult control asupra comunicării politice. Aceste creaturi domină acum diseminarea informațiilor și coordonarea mobilizării politice, creând amenințări unice pentru o democrație care funcționează bine.”
Infodemia a produs, la rândul ei, o altă pandemie: pandemia de frică.
Frica este o altă temă care l-a preocupat pe Virilio. Comunicațiile în timp real, susține Virilio, au creat o „administrație a fricii”. Frica a devenit acum „un mediu înconjurător, o lume”. Frica „ne ocupă și ne preocupă”. Iar frica, odată cu avansul comunicațiilor în timp real, a împins statele să creeze „politici de orchestrare și gestionare a fricii”.
În această pandemie se disting semne mult mai adânci decât actualul context mondial. Coronavirusul se folosește nu doar de corpurile noastre, ci a transformat într-o armă mutilările ecologice produse de activitate umană din ultimul veac.
Pentru Virilio, tranziția de la feudalism la capitalism nu a fost generată de politici ale îmbogățirii sau de tehnicile de producție, ci de „mecanica războiului”.
Virilio argumenta că orașul fortificat feudal a dispărut sub presiunea noilor posibilități de război și a armamentului tot mai sofisticat, transformând astfel războiul de asediu într-un „război de mișcare”. Istoria „progresează cu viteza sistemelor sale de armament”. Treptat, revoluțiile tehnologice din domeniul armelor au schimbat natura războaielor, iar natura războaielor a schimbat „logistica percepțiilor”.
„În război, logistica percepției a fost de la început o logistică geografică a dominației dintr-un sit ridicat – turnul, telescopul, castelul fortificat sau nivelul percepției bombardierului. Dezvoltarea câmpului de luptă corespunde dezvoltării câmpului de percepție, care a devenit posibil datorită progreselor tehnice: tehnologiile opticii geometrice, telescopul, undele optice, electro-optica, transmiterea electromagnetică a unui semnal în video și, bineînțeles, grafica computerizată, noile multimedia. Câmpul de luptă nu mai este «la nivel mondial», în sensul Primului sau celui de-al Doilea Război Mondial. Este global, în sensul planetei”, explica Virilio într-un interviu din 1996.
Analizele lui Virilio despre natura războiului erau atât de precise, încât în timpul Războiului din Golf, pe care îl descrisese ca fiind un „război mondial în miniatură”, acesta era invitat constant să țină conferințe soldaților francezi.
„Războiul din Golf a fost un război fractal: în același timp local și global. În ceea ce privește câmpul său de luptă, a fost un război local – fără multe decese, fără multe consecințe – în comparație cu al Doilea Război Mondial. Dar a fost un război mondial la nivelul temporal al reprezentării, la nivelul mass-media. De fapt, a fost un război care a avut loc în artificiul televiziunii mult mai mult decât în realitatea câmpului de luptă. Se poate spune deja că timpul real a prevalat asupra spațiului real.”
Modificându-se de la un veac la altul, dominația militară a tehnologiei a modificat și mediul înconjurător. Bomba atomică, dezvoltarea bio-armelor sau războiul biologic au creat o „nouă realitate climatică”, infestând aerul pe care îl respirăm cu tot mai mulți inamici patogeni.
În acest punct, Virilio se intersectează cu un alt filosof al dezastrelor, germanul Peter Sloterdijk.
În cartea sa din 2002 – Terror From the Air, Sloterdijk vorbește despre „climatologia militară”, care și-a făcut intrarea în istorie pe data de 22 aprilie 1915. Ziua în care a luat naștere secolul XX, consideră Sloterdijk.
În acea zi de primăvară, în Ypres, nordul Franței, armata germană folosea un gaz de clor menit să extermine „fără discriminare”. Acela a fost momentul în care s-a ieșit din războiul clasic, de tip Clausewitz sau Napoleon, care însemna atacarea funcției vitale a adversarului – corpul, și s-a intrat în era terorismului. Ținta nu mai era de-acum trupul inamicului, ci instalarea unei terori în aer: mediul adversarului, distrugerea condițiilor necesare vieții. În acel moment, a debutat războiul modern.
În realitatea climatică lăsată moștenire de secolul XX și continuată de noile revoluții tehnologice ale secolului XXI, cu impactul aferent asupra naturii, s-a instalat și actualul coronavirus.
Dacă în fața coșmarului atomic, logistica militară a oferit ca refugiu buncărul, guvernele lumii, în stările de urgență declanșate, cu armata pe străzi, au impus lockdown-ul, care ne-a bunkerizat locuințele.
Izolarea, ca metodă de „contraatac” sanitar, amintește de o altă teorie a lui Virilio: cetățeanul-terminal.
Cine este cetățeanul-terminal portretizat de gânditorul francez? Cetățeanul autoizolat, o ființă eminamente interactivă computațional și ale cărui nevoi de bază sunt satisfăcute de o enormă Mașinărie comercială de supraviețuire: internetul. „Darurile” autoconservării le vedem pretutindeni: aplicațiile de retail, FoodPanda, Uber Eats, firmele de curierat etc. O pleiadă de interfețe ale confortului care fac un pic mai suportabil sfârșitul lumii.
Război civil informațional
William Merrin, un reputat expert în război digital, scria recent într-un eseu că în pandemie am purtat (și încă purtăm) un „război civil informațional”.
„Spre deosebire de 1991, când Războiul din Golf a mobilizat publicul occidental, în această linie casnică de front, revoluția Web 2.0 ne-a transformat în participanți activi la război: în războinici vitali ai tastaturii, ale căror ținte principale nu erau virusul, ci a fi unii împotriva altora. În Marea Britanie, acest lucru a însemnat devotamentul publicului față de crearea propagandei disciplinare (în valul 1 al pandemiei – n.r.). Publicul britanic s-a alăturat guvernului și mass-media pentru a produce și a împărtăși povești care încălzesc inima, umoristice și de interes uman, precum și meme, gif-uri, citate inspiraționale și videoclipuri pentru a ridica moralul războiului”, subliniază Merrin, aducând în discuție și operațiunile împotriva teoriilor conspirației legate de originea și autenticitatea amenințării virale.
În 1996, cu mult înainte de apariția rețelelor de socializare, Virilio a fost rugat să facă o previziune despre evoluția tehnologiei informațiilor și a „fundamentalismului tehnologic”.
Iată cum suna pentru Virilio viitorul apropiat: „Cred că infosfera – sfera informației – se va impune asupra geosferei. Vom trăi într-o lume redusă. Capacitatea de interactivitate va reduce lumea la aproape nimic. De fapt, există deja o poluare de viteză, care reduce lumea la nimic. În viitorul apropiat, oamenii se vor simți închiși într-un mediu restrâns. Ei vor avea un sentiment de închidere în lume, care va fi cu siguranță la limita tolerabilității, în virtutea vitezei informației. Dacă ar fi să vă ofer un ultim gând – interactivitatea înseamnă pentru spațiul real ceea ce radioactivitatea este pentru atmosferă.”
Sloterdijk adaugă și el o picătură de sirop amar în ceaiul de bromură al mapamondului: problema este că „nu vom învăța nimic din această pandemie”, sublinia filosoful german într-un interviu din El Pias în urmă cu câteva luni.
„Dacă ne uităm la istoria societăților moderne, acestea au fost impregnate de focare cu o relativă regularitate, dar în trecut oamenii au avut tendința de-a reveni la obiceiurile lor de existență. Ceea ce este nou de data asta este că, datorită globalizării, interconectarea vieții umane pe pământ este mult mai puternică și avem nevoie de o conștientizare comună a imunității. Imunizarea va fi o problemă filosofică și politică după pandemie”, argumenta filosoful german.
Ceea ce demonstrează răspunsul nostru la coronavirus este că „globalizarea prin intermediul mass-media este un proiect aproape finalizat”. Lumea în ansamblu este mai mult sau mai puțin „sincronizată și se strânge într-o singură seră pentru știri contagioase. Infecția prin informații este la fel de puternică, chiar mai puternică, decât infecția virală.”
În privința relației dintre pandemie și statul național, Sloterdijk sublinia: „În ultimele două secole, cea mai mare preocupare a entităților politice numite state naționale s-a învârtit în jurul independenței. În viitor vom avea nevoie de o declarație generală de dependență universală; ideea de bază a comunității. Nevoia unui scut universal care să protejeze toți membrii comunității umane nu mai este una utopică. Interacțiunea uriașă medicală din întreaga lume demonstrează că acest lucru funcționează deja.”
Totuși, ce este acel „nimic” pe care nu-l vom învăța din pandemie?
Ființele umane, spune Sloterdijk într-un interviu oferit Deutsche Welle, nu sunt pregătite să protejeze natura în niciun sens. Pentru că în toată istoria noastră ca specie, „cea mai profundă convingere a noastră a fost întotdeauna că noi suntem cei care trebuie să fim protejați de puterile naturii”. Și nu suntem cu adevărat pregătiți pentru această inversare. „Așa cum un bebeluș nu-și poate proteja mama, ființele umane nu sunt pregătite – sau nu sunt capabile – să protejeze natura. Ei trebuie să învețe să facă față acestei imensități. Aceasta este o provocare uriașă, deoarece nu mai există scuza clasică că suntem prea mici sau prea mici pentru a face față unor astfel de imensități.”
„Simt că problema este una de scară. Suntem aproape incapabili fiziologic să procesăm rezultatele propriului comportament – la scara consecințelor cosmice. Suntem profund convinși că tot ceea ce facem ar putea fi și ar trebui iertat. Din punct de vedere ecologic, trăim într-o perioadă a inocenței pierdute”, mai spune Sloterdijk.
Lui Virilio și Sloterdijk li s-a reproșat că văd doar partea goală a paharului, că nu remarcă solidaritatea, calitatea vieții, valorile morale ale individului. Un reproș inexact, dacă ne raportăm la specificul lor analitic. Ei vorbesc despre fenomene de masă. Fenomenele de masă tind să fie, în general, partea goală a paharului; nu sunt preocupate de ceea ce se află în om, ci de ceea ce face omul în societate. Locul poveștilor noastre de viață este în altă parte: în crevasele fenomenelor de masă. Acolo se află iubirea, bucuriile, weekendurile în familie, EKG-urile, bătrânețea, marile eșecuri, marile speranțe.
