<< Pentru președintele francez, Emmanuel Macron, miza în cel de-a doilea mandat – de care atârnă și reputația de reformator economic – este ca francezii să lucreze mai mult pentru pensiile lor >>, scrie Politico.
<< Guvernul său propune creșterea vârstei oficiale de pensionare de la 62 de ani (cea mai mică în rândurilor țărilor importante din Uniunea Europeană) la 64 de ani, până în 2030, dar și ca oamenii să contribuie mai mult pentru a primi o pensie completă – 43 de ani în loc de 41,5, până în 2027 în loc de 2034.
După luni de discuții cu sindicatele, patronii și partidele politice, care l-au determinat pe Macron să renunțe la angajamentul electoral inițial, al pensionării la 65 de ani, președintele centrist a preluat această poziție nepopulară, dar necesară din punct de vedere politic, privind reforma pensiilor, pentru a face economia franceză mai competitivă.
Prim-ministrul Élisabeth Borne a negociat o tentativă de acord cu partidul de centru-dreapta, Les Républicains, spre a asigura o majoritate parlamentară pentru proiectul de lege și a oferit ceva dulce – o pensie minimă de 1.200 de euro pe lună pentru pensionarii cu stagiu complet de contribuție, și pensionare înainte de vreme pentru cei care lucrează fizic sau au început să muncească înaintea vârstei de 20 de ani.
Cu toate acestea, cea mai mare provocare nu va apărea în Parlament, ci în stradă.
Sondajele de opinie arată că între două treimi și trei sferturi dintre alegători dezaprobă reforma, despre care Borne spune că este esențială pentru a salva un sistem în care lucrătorii de astăzi plătesc pensiile actualilor pensionari. Fără nicio schimbare, chiar și în cel mai optimist scenariu, sistemul va avea un deficit de 5 miliarde de euro pe an până în 2030.
Ca răspuns, sindicatele au cerut proteste la nivel național, greve și perturbări începând din 19 ianuarie, și își propun să scoată un milion de oameni în stradă. Dar rămâne de văzut dacă forța de muncă slab sindicalizată a Franței – care se luptă cu inflația, cu creșterea facturilor la energie și consecințele COVID-19 – va menține cursul unei campanii susținute de perturbări.
În ultimul deceniu, alegătorii din majoritatea țărilor UE au acceptat o vârstă de pensionare mai ridicată, în mare parte fără proteste, ca o consecință economică și demografică inevitabilă a unei speranțe de viață mai lungi și a unei rate a natalității mai scăzute, factori care au ca rezultat mai puțini lucrători și mai mulți pensionari.
Este o chestiune de justiție generațională faptul că, deoarece trăim cu toții mai mult, oamenii ar trebui să lucreze mai mult pentru propria pensie și să nu se aștepte de la cohortele mai tinere ca ele să poarte o povară tot mai mare. Având în vedere evoluția prețurilor locuințelor și natura din ce în ce mai precară a contractelor de muncă, boomer-ii au deja o avuție mai mare decât cea la care pot spera tinerii.
Doar francezii continuă să opună rezistență acestei realități. Ei consideră sistemul de pensii pay-as-you-go ca bază a modelului lor social. Încercările de a introduce fonduri de pensii private sau conturi de pensii personale, asemănătoare celor din Regatului Unit, nu au prins niciodată la această națiune care este atât revoluționară prin temperament, dar și profund reticentă la risc când vine vorba de gestionarea finanțelor personale.
Pensionarea la 60 de ani pentru toți a fost marea promisiune socială făcută de fostul președinte François Mitterrand atunci când a ajuns la putere, în 1981, în fruntea unei uniuni a socialiștilor, comuniștilor și radicalilor de stânga. Stânga a militat în mod istoric pentru timp de lucru mai scurt, concediu plătit mai lung și pensionare mai devreme, ca fiind zorii unei noi societăți a timpului liber, iar Mitterrand a numit chiar un fost sindicalist în funcția de „ministru al timpului liber”.
Până în ziua de azi, mulți din stânga franceză țin aproape de ideea falsă că există o cantitate fixă de muncă ce poate fi împărțită mai echitabil dacă oamenii muncesc 35 de ore în loc de 40 de ore pe săptămână și că pensionarea la 60 de ani creează automat mai multe locuri de muncă pentru tineri.
De asemenea, ei tind să-și bage capul în nisip în fața amplelor dovezi empirice care arată contrariul – în Franța, șomajul, și în special șomajul în rândul tinerilor, a rămas cu încăpățânare peste media zonei euro, în ciuda săptămânii de lucru de 35 de ore a țării și a pensionării mai devreme.
Încercările succesorilor de centru-dreapta de a desface moștenirea pensiilor lăsată de Mitterrand au întâmpinat o rezistență masivă. În 1995, președintele gaullist Jacques Chirac a fost forțat să abandoneze o propunere de reformă a pensiilor, după săptămâni de greve paralizante în sectorul public. Succesorul său, Nicolas Sarkozy, a reușit să treacă o creștere a vârstei minime de pensionare, ridicând-o în 2010 de la 60 la 62 de ani, dar asta numai după luni de proteste care i-au afectat autoritatea și probabil l-au costat realegerea, în 2012.
În schimb, socialistul François Hollande, care l-a învins, a adoptat o abordare diferită, încercând să reformeze sistemul fără să fie observat, lăsând neschimbată vârsta de pensionare generală, dar crescând treptat numărul de ani de cotizare necesari pentru a primi o pensie completă. Aceasta însemna că persoanele cu studii superioare sau cu întreruperi în carieră trebuiau deja să lucreze până la vârsta de 64-67 de ani pentru a primi pensia maximă.
Între timp, guvernul lui Macron a organizat câteva luni de consultări cu muncitorii organizați, dar totuși nu a reușit să asigure sprijinul crucial al sindicatului reformist CFDT (Confédération française démocratique du travail) pentru a sparge frontul unit al celor ce resping proiectul.
În Parlament, atât alianța de stânga, NUPES, condusă de populistul Jean-Luc Mélenchon, cât și Rassemblement National, al populistei de extremă dreapta, Marine Le Pen, fac campanie pentru respingerea proiectului de lege. Ei cer ca pensionarea la 60 de ani să fie restabilită pentru toți sau pentru unii lucrători, chiar dacă speranța medie de viață a crescut de la 74 cât era în 1981, la 83 în prezent.
Pensiile consumă deja 15,9% din PIB-ul Franței, comparativ cu media UE, de 13,6%, și de doar 12,6% în cazul Germaniei. Când sunt întrebați cum ar finanța ei pensionarea mai devreme, Mélenchon și sindicatele insistă că răspunsul constă în a-i face pe șefi să plătească mai mult, prin impozite mai mari pe salarii. Le Pen, la rândul ei, pur și simplu se sustrage de la o astfel de întrebare.
Dar aceasta este o gândire magică și trebuie trecut dincolo de ea.
Singurele alternative reale la pensionarea mai târziu sunt reducerea pensiilor – ceea ce nimeni nu vrea – sau creșterea contribuțiilor, fie creșterea impozitelor, ceea ce nu este realist într-o țară care se laudă cu al doilea cel mai mare grad de impozitare din Europa, după Danemarca.
Cu toate acestea, așa cum este adesea cazul, francezii preferă să lupte pentru simboluri decât să aibă de-a face cu fapte și cifre. Realitatea este că mulți oameni se pensionează deja după 62 de ani, fie pentru a-și asigura pensia maximă, fie pentru că se simt în formă și sănătoși și doresc să rămână activi și să-și mențină nivelul de trai.
O altă problemă este aceea că angajatorii francezi nu doresc să mențină lucrătorii în vârstă pe statul lor de plată, deoarece costă mai mult și se presupune că sunt mai puțin adaptabili la noile tehnologii și metode de lucru. În prezent, doar 35% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 60 și 64 de ani sunt încă angajate cu normă întreagă. Cu toate acestea, asociația patronală MEDEF rezistă unei propuneri guvernamentale care cere companiilor mari să publice date despre lucrătorii în vârstă, într-un „index pentru seniori”, de teamă să nu fie forțate să aibă cote de vârstnici.
Dar șefii francezi trebuie să devină realiști. Dacă publicul dorește să accepte pensionarea mai târziu, companiile trebuie să își joace rolul printr-o utilizare mai bună a seniorilor. Este în interesul lor.
Ceea ce se află în joc în această bătălie este imaginea Franței, ca economie dinamică și capabilă să se adapteze vremurilor și să atragă investiții, dar este și o chestiune de corectitudine între generații. Iată de ce Macron trebuie să câștige, în ciuda erorilor de prezentare și a lipsei sale de empatie față de muncitorii presați sau șomeri. >>
Amiralul James G. Foggo: Asistăm la a patra bătălie a Atlanticului
