În timp ce propovăduiește “pacea” și “iubirea”, Călin Georgescu cultivă un evident discurs care cheamă la răscoală, rebeliune, dezbinare, la răsturnarea ordinii existente, la demolarea parteneriatelor strategice, la destrămarea alianțelor care i-au garantat României stabilitatea, progresul și pacea de care a beneficiat decenii la rând după căderea comunismului.
Este tot mai palpabil faptul că pe măsură ce fenomenul Georgescu capătă mai multă portanță, sporesc și potențialul, și senzația de volatilitate a păcii sociale din interiorul țării, se înmulțesc actele de intimidare la adresa jurnaliștilor, proliferează violența verbală deopotrivă pe rețelele sociale și la mitingurile organizate de extremiștii pro-Putin.
Deturnarea unor evenimente publice non-politice, așa cum s-a putut observa până și cu ocazia festivităților organizate pe 24 ianuarie, este de așteptat să capete un caracter sistematic. Totodată, e de natură să sublinieze faptul că există o strânsă relație de transfer și reciprocă influență între acțiunile derulate de extremiști în mediul online (de altfel, deturnarea în beneficiul lui Georgescu a debutat și continuă pe TikTok) și cele din mediul offline.
Dar poate că elementul cu adevărat inedit care caracterizează matricea creată de Călin Georgescu în aceste doar două luni (matrice care probabil va fi amplificată în următoarele trei luni) este cel al unui tot mai izbitor fir roșu ce leagă “revoluția” lui Georgescu de revoluția lui Lenin și de revoluția ayatollahului Khomeini. Fir roșu care, implicit, leagă astfel dinamicile în curs din România momentului de cele care au marcat odioasele tranziții revoluționare din Rusia anului 1917 (de la țarism la soviete) și Iranul anului 1979 (de la relativa deschidere occidentală la absoluta domnie teocratică).
Precum Lenin și Khomeini, Georgescu pare azi angajat într-o bătălie nu mai puțin mesianică, nu mai puțin înclinată spre violență, nu mai puțin demolatoare la adresa ordinii de drept, a celei morale, politice, sociale, culturale și economice.
Dacă pentru a câștiga această luptă este nevoie de sprijinul inamicului extern al propriei țări, asta va folosi. De altfel, CG asta deja și folosește!
Din acest punct de vedere, merită semnalat că nici Lenin nu a procedat altfel – vorba aia, Lenin s-a lăsat ajutat de Germania și a servit cu zel interesele germane, iar asta în plin război, doar pentru a-și atinge obiectivul personal. După cum nu mai puțin diferit a procedat și Khomeini, care s-a folosit cu un “suberb” cinism de Occidentul (european, mai precis, francez) care îl găzduise, îl protejase, îl promovase cu o rară stupiditate infantilă, dar Occident pe care, imediat ce a aterizat la Teheran, ayatollahul l-a demonizat cu viscerală ură și l-a declarat inamic de moarte al propriului regim.
Acolo unde pentru Lenin sprijinul crucial venise de la Berlin, iar pentru Khomeini din capitale vestice, mai ales Paris, în cazul lui Georgescu pârghia cu care încearcă să răstoarne țara vine de la Moscova.
Rămân, evident diferențe specifice între Georgescu și cei doi vajnici înaintași, dar cele câteva asemănări merg mai departe și merită semnalate.
O diferență fundamentală între Călin Georgescu, pe de o parte, și Lenin, respectiv Khomeini, pe de alta, este aceea că cel dintâi provine tocmai din Sistemul pe care vrea să îl demoleze, pe când ceilalți doi au provenit din afara lui.
Dar diferența asta mai degrabă decât să tragă o linie groasă de separație, din contră sugerează o congruență de zile mari între cei trei – în materie de cinism abject, ca și de caracter diabolic.
Pe de altă parte, Georgescu seamănă cu Lenin și Khomeini din perspectiva “exteriorității”, a lansării în joc venind din afară. Toți trei și-au urzit nucleul planurilor cu precădere în perioada petrecută în străinătate.
Desigur, apare și aici o diferență: în timp ce Lenin și Khomeini au cunoscut exilul autentic, impus de împrejurări vitrege, Georgescu a trăit afară boierește și a trăit acolo exclusiv întrucât asta și-a dorit, iar nicidecum pentru că nu ar fi avut încotro.
Revoluțiile din Rusia și Iran nu au izbucnit din senin. Terenul nemulțumirilor la firul ierbii fusese unul deosebit de fertil în cele două țări, frustrările unor pături largi de populație erau legitime și acumulate în secole, respectiv decenii. (Dar, atenție, condițiile politico-economico-sociale de acolo și de atunci nu suferă sub nicio formă comparație cu cele de la noi, de acum!)
Însă explozia s-a produs abia atunci când, pe lângă furia populară latentă, s-au manifestat plenar alte două condiții necesare în astfel de situații: apariția unui lider mesianic însetat de putere, dotat cu suficientă abilitate și o extraordinară voință de a spulbera totul; respectiv faptul ca el să fie considerat “eligibil” de potențiali actori statali (unii interesați să investească – a fost cazul Germaniei în raport cu Lenin -, iar alții naiv de toleranți și binevoitori – cazul opiniei publice europene, cu precădere franceze, în raport cu Khomeini).
Deznodământul, în fiecare caz, a fost teribil, efectele lui radiind și azi.
Mesianismul lui Lenin i-a aruncat pe ruși dintr-un sistem țarist odios în cel sovietic încă și mai și. Libertatea promisă de Lenin s-a convenit într-un aparat represiv infinit mai criminal decât în vremea țarilor. Pacea promisă de Lenin și urmașii săi s-a convertit în declanșarea celui de-al doilea război mondial, alături de naziști, apoi în Războiul Rece, iar în paralele și ulterior într-un fără de număr invazii în Europa și Asia, ca și în cultivarea de conflicte oribile în Africa.
Nici în Iran lucrurile nu s-au așezat mai liniștit. Relativa deschidere către lume, drepturile cetățenilor și mai ales ale femeilor s-au transformat începând cu 1979 în Iadul pe Pământ. Teroarea din vremea Șahului a pălit în intensitate și rază de acțiune, comparativ cu cea instalată de regimul clericilor. Femeile au fost reduse la stadiul de nimicuri, țara și-a alienat numeroși parteneri, economia a dat în rahitism, iar de atunci până în zi de azi pușcăriile gem de “politci”, la propriu și la figurat.
Poate o fi greu spre imposibil să îți imaginezi o Românie (re)transformată în Raiul terorii și al sărăciei, dar când cântărești cu dreaptă balanță potențialul transformator al lui Călin Georgescu, nu ai cum să nu te simți copleșit de gândurile care-ți fac să defileze prin minte măcar cazul Iranului.
