<< Când s-a terminat Operațiunea Furtuna în Deșert, în Statele Unite s-a jubilat. Spre deosebire de Războiul din Vietnam, cu o generație înainte, Furtuna în deșert a fost o victorie decisivă, cu mase de blindate și artilerie și roiuri de avioane, care au zdrobit forțele irakiene. După cum spunea Colin Powell la acea vreme: „Nu este niciodată prea multă forță”. Misiunea din Vietnam păruse să se teamă de puterea excesivă; Furtună în deșertului a glorificat-o. A fost misiune îndeplinită împotriva unui inamic incontestabil josnic. Din punct de vedere militar, politic și moral, a fost o victorie lipsită de ambiguitate>>, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< Eu, deja un bătrân Gică-contra, eram îngrozit de război. A fost nevoie de aproximativ șase luni pentru a transfera forțele din Statele Unite în Arabia Saudită. Tone și tone de tancuri, cantități masive de muniție și hoarde de trupe care trebuiau întreținute și îngrijite. Toate războaiele semnificative din punct de vedere strategic ale Statelor Unite au loc în Eurasia. Deoarece aceste războaie sunt imprevizibile și pre-poziționarea pune propriile probleme, mi-a fost clar că Statele Unite au evitat o situație dificilă.
Saddam Hussein a acaparat Kuweitul nu numai pentru petrolul său, ci și pentru mult mai urgentul petrol din Arabia Saudită. După ce a pus mâna pe Kuweit, Saddam fie a decis să se oprească, fie a trebuit să o facă. În afară de unele sonde minore de pe câmpurile petrolifere din Arabia Saudită, el nu a reușit să facă ceea ce ar fi trebuit să facă (în afară de a nu începe deloc războiul). Ar fi trebuit să meargă înainte, avansând rapid, pentru a pune mâna pe câmpurile de petrol din Arabia Saudită, pregătindu-le pentru distrugere, așa cum făcuse cu câmpurile petrolifere din Kuweit, și să pună SUA în șah-mat.
Faptul că nu a făcut-o demonstrează că Dumnezeu iubește New York Yankees și Statele Unite. Ceea ce am văzut era un potențial dezastru. Dacă izbucnea războiul oriunde, din China până în Scoția, SUA aveau nevoie de șase luni pentru a desfășura forțe sau întăriri. În acele șase luni, echilibrul de putere se putea schimba. În ciuda aliaților și echipamentelor pre-poziționate, stilul de război american cântărea prea mult.
Un singur tanc Abrams cântărește aproximativ 60 de tone. O companie cuprinde aproximativ 14 tancuri. Timpul de parcurs până la teatrul din Eurasia poate fi măsurat doar în luni, cu excepția cazului în care Washingtonul, în prealabil, angajează o forță într-un anumit teatru, ghicind unde va începe următorul război, sau construiește peste tot cantități mari de tancuri, plus petrol și lubrifianți, muniții și restul. Singura soluție este să concentrezi forțele în SUA și apoi să le expediezi acolo unde trebuie să meargă.
Scopul unui tanc este de a trage un cartuș de 50 de lire sterline pe o distanță de câțiva kilometri. Este vulnerabil la contra-foc. De-a lungul timpului, a existat o cursă între dezvoltarea munițiilor antitanc și a blindajelor concepute pentru a proteja tancul. Acest lucru a crescut brusc costul unui tanc. Mecanismele care distrug tancul sunt mai ieftine decât mecanismele care îl protejează. Acest lucru are un efect semnificativ asupra achizițiilor și creează un interval între inițierea războiului și inserarea unei forțe de blocare – și mai mult timp pentru contraatac.
Din punctul meu de vedere, mutarea a 50 de tone de oțel pe câmpul de luptă pentru a trage un cartuș convențional pe o distanță de câțiva kilometri nu avea sens. Misiunea trebuie îndeplinită prin alte mijloace. Supraviețuirea aeronavelor tactice pe câmpul de luptă este discutabilă, iar costul limitează numărul de avioane și capacitatea de a absorbi uzura. Așadar, ceea ce mi-am imaginat la acea vreme, și am scris în cartea mea, „The Future of War”, a fost învechirea tancului și înlocuirea lui cu drone de mare viteză și lung-parcurs, care puteau să dea o lovitură și să se întoarcă la bază pentru reechipare, împreună cu mici unități de infanterie dispersate, care poartă arme extrem de letale și capabile să recurgă la lovituri hipersonice. Scopul meu conceptual a fost să reduc dramatic timpul necesar pentru intervenție, de la câteva luni la câteva ore, și să fac acest lucru prin ghidare inteligentă de precizie alimentată de sateliți sau vehicule aeriene fără pilot, cu sistemele hipersonice găzduite în adăposturi foarte robuste.
Ei bine, cu toții putem visa, dar adevărul este că nu știu și nu vreau să știu ce sistem hipersonic a fost dezvoltat. Știu că în anii 1990 se lucra la hipersonice. Bătălia se dădea atunci pentru crearea unui material care să protejeze proiectilul într-un mediu extrem, fiind în același timp capabil să absoarbă date de mediu pentru a ghida racheta și a comunica după cum este necesar. (ceea ce se numește „self-defeating criteria”). Pentru Statele Unite, dacă strategia națională necesită operațiuni la mii de mile distanță, împotriva inamicilor care pot impune realități mai repede decât poate ajunge și desfășura forța sa, atunci tipul de armă pe care mi l-am imaginat în 1991 ar trebui să existe, 30 de ani mai târziu – dacă ar fi posibil să se ia și dacă au fost luate deciziile corecte.
Rusia a desfășurat o forță blindată pe trei puncte, în jurul Ucrainei, într-o formație care amintește de ceea ce a încercat generalul german Erich von Manstein la Kursk, în 1943. Dar acesta pare a fi un plan de luptă învechit. În primul rând, tancul este o mașină relativ lentă, iar deplasarea unui număr mare de tancuri durează mai mult, deoarece tancul consumă ca un porc combustibil, iar realimentarea reduce viteza. În al doilea rând, tancul poate fi învins de sistemele antitanc ghidate prin fir, de generație mai veche, care, chiar dacă nu distrug tancurile, le vor încetini. În al treilea rând, tancul în mișcare este vulnerabil la atacurile aeriene. Rușii au sisteme antiaeriene mobile excelente, dar și acestea sunt vulnerabile la atacuri aeriene. Și, în sfârșit, un atac asupra instalațiilor de depozitare a petrolului poate neutraliza efectiv o ofensivă blindată.
Statele Unite nu au la dispoziție șase luni pentru a desfășura o forță, iar forța disponibilă în Europa este limitată și supusă politicii europene (deci problema pre-poziționării). Președintele american, Joe Biden, a indicat că un contra-atac american la o invadare a Ucrainei cu tancuri rusești va consta în sancțiuni financiare severe. Aceasta poate fi alegerea prudentă; Ucraina este un teatru de operațiuni neapetisant din punct de vedere strategic, care necesită linii de aprovizionare lungi și expuse, cu lupte date la distanță scurtă de granița cu Rusia. SUA trebuie să învețe să-și aleagă războaiele, în loc să fie forțate, în circumstanțe imposibile, de acțiunea inamicului.
Dar chiar dacă nu se așteaptă niciun angajament decisiv, ar putea fi nevoie de o anumită forță pentru a modela discuțiile. Diviziile de tancuri nu pot fi desfășurate rapid în Ucraina și, așa cum susțin eu, oricum nu mai sunt relevante. Deoarece rușii par gata să intre cu tancuri, dacă chiar e să intre, trebuie folosite arme antitanc care nu necesită nici blindaj, nici aeronave valoroase și vulnerabile. SUA au nevoie de un instrument de lovitură cu probabilitate mare care să limiteze expunerea americană. Din nou, neștiind dacă o astfel de armă există undeva, decât în imaginația mea, o rachetă hipersonică lansată de pe navale, trasă din Marea Neagră sau din apropierea ei, ar putea aduce foc asupra forței de tancuri din sudul Rusiei în aproximativ o jumătate de oră.
Acesta este scenariul de care mă temeam, în care o putere eurasiatică impune o realitate militară folosind arme de ultimă generație. Opțiunile SUA sunt să caute un răspuns non-militar, să ceară forțelor inamice să aștepte șase luni pentru ca jocul să fie corect sau să dezvolte un nou sistem care să nu se bazeze pe tancuri. Gama de tancuri rusești este și se intenționează să fie o priveliște atrăgătoare. O luptă cu tancuri este ca o luptă între arcuri lungi. S-ar putea ca rușii să nu poată fi contestați sau, la fel ca în cazul bombei atomice, al U-2 și al bombardierului stealth, la o soluție s-a lucrat. În orice caz, parada rusă a tancurilor creează senzația de arsenic și dantelă veche – cu excepția cazului în care știu că nu avem cu ce răspunde sau nu că nu vom dezvălui cu această ocazie ceea ce avem. >>
