Să recunoaștem, Trump a pus punctul pe i – The Times

Jurnalistul și analistul politic Matthew Parris a realizat, într-un editorial din The Times, o listă cu lucrurile inevitabile pe care Administrația Trump a avut curajul să le înfrunte, chiar dacă de multe ori a făcut-o brutal.

„Unele fraze mi-au rămas în memorie, iar una dintre acestea a fost inventată de Michael Gove. Descriindu-l pe Donald Trump după ce l-a intervievat pentru The Times, în urmă cu aproape patru ani, domnul Gove a scris acest lucru: «Inteligența ia multe forme». Putem interpreta acel comentariu delfic în multe feluri, de la sarcasmul pur la admirația jucăușă. Gove ne-a lăsat să ghicim ce a vrut să spună.

Reacția mea față de (probabil) fostul președinte al SUA a început cu dezgust, și s-a îndreptat nu spre admirație – niciodată -, ci spre o apreciere precaută față de chestiunile în care a avut dreptate. Președintele Trump a schimbat forma politicii americane atât în țară, cât și în străinătate. Au existat niște pași greșiți, dar în nenumărate de moduri, mai multe decât sunt pregătiți să accepte criticii săi de stânga, această resetare era de o necesitate urgentă.

Președinția lui Trump a priceput cu mult înaintea oricăruia dintre noi, într-o înțelegere viscerală, amenințarea pentru Occident pe care o reprezintă China comunistă. Oameni deștepți mormăie despre acest lucru (unii, precum ultimul nostru guvernator al Hong Kong-ului, Chris Patten, mai mult decât mormăind) de zeci de ani, dar Trump a luat taurul de coarne. După Trump, nici propria sa țară, nici Europa nu vor putea reveni vreodată la încrederea lor relaxată că ascensiunea Chinei se poate întâmpla într-un mod care poate satisface și interesele occidentale. Trump a înțeles că, în cel mai bun caz, va fi o afacere foarte complicată. El a văzut că shin-kicking-ul (traducere aproximativă: concurs de dat la gioale – n.r.) brut are un rol în afacerile internaționale. A văzut același lucru și în privința Coreei de Nord.

Și erau tibii care aveau nevoie de lovituri. Aliații noștri europeni din NATO, reticenți să-și aducă contribuția la organizație, au meritat-o, iar de la Trump au încasat-o. În pandemia de coronavirus, Organizația Mondială a Sănătății, căreia Beijingul i-a impus să nu primească Taiwanul ca membru, a avut un început rușinos, ignorând avertismentele acestei insule despre ceea ce se întâmpla pe teritoriul chinez. Trump a taxat OMS cu forță extremă.

Este foarte bine – pentru aceia dintre noi care văd importanța instituțiilor «multilaterale», precum OMS și părinții săi, Națiunile Unite – să deplângem îndepărtarea Americii; dar dacă președintele (așa cum sper) Biden va trebui să reafirme angajamentul față de OMS, atunci Washingtonul va începe acum de pe o poziție mult mai puternică. Cineva trebuie să joace rolul polițistului dur. Trump a simțit instinctiv acest lucru.

Noi, britanicii, ar trebui să ne aplecăm doar ezitant spre a face comentarii asupra afacerilor interne americane, așa că voi risca doar două gânduri legate de Trump ca lider național.

În primul rând, climatul politic în care anteriorul candidat democrat la președinție, Hillary Clinton, își putea permite să-i numească pe susținătorii lui Trump «o adunătură de oameni demni de plâns» nu mai există. Trump poate fi criticat pentru că militarizează zecile de milioane de oameni care se pierd prin găurile visului american; poate fi criticat pentru că a exagerat; dar el a realizat o corecție politică radicală la care Partidul Democrat trebuie să se ralieze acum, dacă nu vrea să băltească în anii următori. Putem să râdem cât vrem de a sa soluție cu «zidul frumos» la poroasa graniță sudică a Americii, dar am fi nebuni să râdem de disconfortul resimțit de milioane de oameni din cauză că afluența la granița respectivă a fost scăpată de sub control.  

În al doilea rând, deși America are în mod clar o problemă uriașă cu a sa cultură polițienească, elemente din mișcarea Black Lives Matter au început să amenințe ordinea publică într-un mod care, dacă aș trăi acolo, m-ar fi alarmat și pe mine: nu atât pentru propria mea siguranță, cât pentru eroziunea provocată respectului față de statul de drept pentru care America «liberală» (inclusiv Biden) s-a bătut atâta cu pumnul în piept.

Trump, fără îndoială, a căutat sprijinul rasiștilor și pe al bigoților, dar a vorbit în numele multora care nu erau rasiști sau bigoți. Când a insultat public guvernul Chinei, a căutat sprijinul jingoiștilor și pe al xenofobilor, dar a vorbit pentru mulți care nu erau nici jingoiști, nici xenofobi. Când s-a adresat “gulerelor albastre” măcinate de sentimentul abandonului, a făcut-o pentru a-i ralia de partea sa pe “țăranoi,”, dar a vorbit și pentru mulți americani cât se poate de lucizi. Când a abuzat-o pe Angela Merkel în termeni personali, a făcut-o pentru a-i mobiliza pe izolaționiștii nebuni, dar a vorbit și pentru mulți care, pe bună dreptate, erau profund nemulțumiți de protecționismul UE.

Și ajungem și la ceea ce mă deprimă atât de profund la succesele lui Trump, în calitatea mea de comentator care speră să se plaseze în politică în categoria celor lucizi, de centru-dreapta.  

Intrăm într-o eră în care singura cale a dreptei spre putere în politica democratică este printr-o arborare cât mai urâtă a populismului? Nu mai există speranță pentru partide inteligente de dreapta care nu se îmbracă în demagogie vulgară? Gândirea de centru-dreapta nu mai poate fi vândută publicului decât cu un bilet populist?

Mă întorc în timp la propria noastră istorie a conservatorismului britanic. Mă gândesc la scepticismul profund și elocvent al lordului Salisbury cu privire la schimbare; la atracția pe care o exercita Stanley Baldwin spre tot ce a fost simplu, moderat și de bun simț în caracterul englez; la îmbinarea cu pricepere de către Churchill a ceea ce era vibrant și a ceea ce era prudent; la aliajul de paternalism și simțite comună al lui Harold Macmillan; la farmecul uriaș al lui John Major, în 1992, cu al său conservatorism blând, livrat cu stil.

Și apoi la lupta intensă a lui David Cameron pentru a defini un toryism al toleranței și al compasiunii care putea ține în frâu personajele neplăcute.

Dar mai presus de toate mă gândesc la probabil ultimul lider conservator care a reușit să stea în echilibru pe frânghia dintre politica inteligentă de dreapta și populism. Margaret Thatcher (pentru care am muncit ”ca un sclav” ca asistent înainte ca ea să devină premier) a avut o ureche extrem de sensibilă pentru nemulțumirile a ceea ce colegii ei mai îngâmfați ar fi numit oamenii obișnuiți, dar a combinat-o cu un creier la fel de dotat pentru politică și cu o profundă neîncredere în oclocrație.

Se vor dovedi ea și mentorul ei, Sir Keith Joseph, a fi fost ultimii care au folosit un soi de populism înfrânat? În zilele noastre, dreapta intelectuală pare adesea rece și deconectată emoțional: atât de oribil de necarismatică într-o epocă a internetului, când respectul pentru intelect sau pentru expertiză au dispărut, iar mulți operează mai mult pe bază de sentiment decât pe analiza logică.

Trump a simțit cum stau lucrurile. Dar cum altfel, dacă nu în felul lui Donald – folosindu-se de atracția exercitată de un tip desconsiderat de patriotism și de îndemnurile primare la a ne îngriji de ai noștri – ar putea centrul-dreapta din secolul al XXI-lea să reducă diferența dintre preocupările cetățenilor și soluțiile de centru-dreapta?

În comentariile din săptămânile următoare va figura, predominantă, ideea că administrația lui Trump a făcut multe lucruri bune, dar că Trump a fost un țopârlan, un îngrozitor vânzător al Trumpismului. Dar dacă va fi mai rău de-atât? Ce se întâmplă dacă numai țopârlanii pot vinde conservatorismul electoratului din secolul XXI? Într-adevăr, așa cum a spus Gove, înțelepciunea ia multe forme: iar cea a lui Donald Trump poate că a fost un fel teribil de înțelepciune.” 🟦