Eseistul Andrei Cornea, noul președinte al Grupului pentru Dialog Social (GDS), a revenit cu o replică la scrisoare de demisie a filosofului Gabriel Liiceanu, în scandalul care afectează în ultimele zile imaginea celei mai cunoscute organizații românești din societatea civilă.
Andrei Cornea a răspuns acuzațiilor pe care Gabriel Liiceanu i le-a adus într-un text lung de 11 pagini, scrie G4Media.ro, care a primit scrisoarea șefului GDS.
De asemenea, în scrisoarea sa, Liiceanu lansează o rafală de critici dure și la adresa senatorului USR, Vlad Alexandrescu, despre care susține că „de la el se va trage destrămarea Grupului” și îl numește „un Dinu Păturică al vremilor noastre” sau „Neo-Păturică”.
Andrei Cornea:
„Dragă Gabriel,
Dacă n-ar fi de plîns, ar fi fost de rîs! Mă refer la Scrisoarea ta, trimisă Grupului pentru Dialog Social și „scăpată“ între timp în presa mare, spre deliciul tuturor „amicilor“ noștri.
Ia înălțime, te rog, și pune lucrurile în pespectivă: uite, se pregătește moțiunea de cenzură, avem alegeri prezidențiale, nu știu cîte instituții centrale n-au șef, Dăncilă dă rateuri peste rateuri la Bruxelles, asta ca să nu mai vorbesc despre adolescente omorîte sau răpite, spitale mizerabile, școli cu profesori care scot pistolul la elevi și altele asemenea.
Iar noi, crema intelectualității, fruntea elitei, luminarele nației, ce facem? Ne „gonflăm eurile“, cum spui undeva, confecționînd astfel de scrisori, ca tine, și ca mine acum, care intru ca un neghiob în jocul tău. Admite că suntem ridicoli și ne cam merităm disprețul pe care ni-l arată destui. Îți vine să spui: „Ce au ăștia de împărțit? Bani – nu, case – nu, posturi grase – nu, că n-au nici de unele. Atunci, ce naiba? Au căpiat?“.
Da, au căpiat. În plus, dar în aceeași ordine de idei, scrisoarea ta sună, stilistic vorbind, rău: dospind de emfază, pompoasă, „gotică“. Iartă-mă, dar m-ai dat gata cu fraza aia cu „fantomele glorioase ale trecutului“ care „bântuie“ sala GDS, „înecate în miros de ciorbe și fripturi“! Fantomele! Tot încerc, fără să-mi iasă, să vizualizez o fantomă care se îneacă în miros și să o fixez pe vreun personaj „glorios“ dispărut. (Să fie Brucan?) Nu pot decît să te parafrazez: „Trezește-te, scriitorule!“.
Dar, desigur, nu despre lipsa ta de gust e vorba aici, în primul rînd. Ci despre pretenția ta de a avea dreptate întotdeauna, oriunde și împotriva oricui, de a fi gura prin care se rostește adevărul – tot adevărul, fără rest. Iar cînd cineva ți se opune în orice fel – pe drept sau pe nedrept –, îl calci în picioare ca pe o gînganie. Nimic nu mai contează, nici măcar opinia ta anterioară pozitivă despre același.
Pe Vlad Alexandrescu, împotriva căruia te dezlănțui cu atîta furie în Scrisoare, îl ridicai în slăvi în aprilie a.c. la lansarea cărții Copiii lui Irod. Recunoști și acum valoarea cărții lui și a demersului civic, dar o pui pe seama unei „strategii viclene“.
Omul, comparat cu unul dintre cele mai sinistre personaje ale literaturii române, nu mai are dreptul nici măcar la o bună intenție autentică, fie și atunci cînd a comis un lucru de valoare. E, după tine, în întregime scălîmb, ba face parte și dintr-un „trib“ cu unchi, nevastă, văr, toți suspecți moral sau intelectual.
La fel ai procedat cu Mădălin Hodor, în care mai mulți ne puneam speranța să conducă pe mai departe Grupul, aducînd un „sînge proaspăt“. După ce l-ai lăudat mai înainte cu cîteva luni, l-ai sfîșiat la ședința din 14 mai, iar omul, horifiat, și-a dat demisia. Aidoma ai procedat și cu Mircea Dumitru, rectorul Universității București. Tu l-ai adus, cred, în Grup, în deplină admirație, iar apoi l-ai „lichidat“ pe Contributors.
Nu zic nu, o fi fost ceva suspect și „în concursurile dedicate de la Filozofie“, cum scrii, omul poate greșise făcînd prea multă „politică de departament“, dar faptul că susținuse mai demult cu curaj și claritate, ca rector, condamnarea la nivel universitar a plagiatului lui Ponta, pe cînd acesta era un puternic prim-ministru, cerea fie și numai o judecată cumpănită, dacă nu o achitare morală completă. Dar care dintre noi poate primi o achitare morală completă?”
Ion Vianu, în orice caz, mai mult decît tine, decît mine și decît mulți alții. Căci pe lîngă valoarea lui profesională, pe lîngă meritele sale de scriitor, pe lîngă implicarea sa civică după 1989 în problema spitalelor psihiatrice, el a fost unul dintre foarte puținii dizidenți adevărați. Or, tu sugerezi în Scrisoare că, fie nutrea ascunse simpatii marxist-comuniste, fie nu știa ce vorbește, cînd declara că „Marx are o importanță culturală“.
Adevărul este că Ion Vianu a plecat nu, cum spui, fiindcă „n-a întrunit acordul unamim al Grupului“ – de vreme ce chiar tu mă citezi printre cei care i-au susținut poziția –, ci fiindcă te-ai răstit la el în scris și, cumva, l-ai invitat să plece. Și era să produci același efect și cu Radu Filipescu, celălalt dizident autentic rămas în GDS, cînd cu „cazul Lazăr“. Ai ceva cu foștii dizidenți, dragă Gabriel?
N-am să fac decît să menționez felul oribil (căci nu vreau să citez niște mizerii) în care îi „execuți“ pe Raluca Alexandrescu (unde-i atenția ta față de doamne, de care faci mare caz?) și pe Ștefan Vianu – nedrept, ofensator, aproape clinic prin revărsarea de dispreț și ură. Ca și în cazul lui Vlad Alexandrescu, din niște oameni autentici, cu toate ale lor, ai produs niște caricaturi. Să fie clar: nu critica ți-o reproșez, ci caricatura. Îți conced meritul artistic, dar moralmente opera e lamentabilă. (Prin comparație, portretul pe care mi-l faci, fără a fi flatant, e aproape pozitiv.)
Ajung acum și la morală, mai exact la etic și la valori, de care vorbești cu atîta vibrato în Scrisoare. Spui că, în 1989, Grupul s-a construit „nu pornind de la împărţirea între «dreapta» şi «stânga», ci de la împărţirea între adevăr şi minciună“. Ce-i cu fraza asta?”
Scrisoarea integrală, AICI.
Scrisoarea lui Gabriel Liiceanu:
„Dragi colegi,
Dacă îmi iau totuși din timp pentru a comite rândurile de mai jos, într-un ceas în care timpul a devenit tot mai prețios pentru mine, e pentru că au rămas lucruri nespuse și care merită măcar o dată spuse până la capăt. Ceea ce mi-ați permis să spun vineri la sfârșitul întâlnirii noastre se cere rotunjit și completat.
Am afirmat atunci că supraviețuirea Grupului trebuie judecată după patru criterii: ideologic, administrativ, psihologic și etic. Despre criteriul ideologic a vorbit Horia pe larg la început. Într-adevăr, față de momentul întemeierii GDS și față de prima decadă de existență, astăzi nu ne mai unesc în mod spontan aceleași valori.
Am mai declarat, cu ocazia unei discuții „distante” cu Ionel Vianu în marginea statuii de la Trier că, dacă în ᾽89-᾽90 aș fi știut că urmează să intru într-un Grup în care mi se va explica cândva „importanța culturală” a lui Marx – adică a celui care a instilat în mentalul omenirii URA IMPERSONALĂ și necesitatea exterminării prin vini colective (ceea ce Lenin și urmașii lui de pretutindeni au pus în practică printr-o metodologie a crimei pe categorii umane) –, n-aș fi pus piciorul în GDS.
Dacă nu mă înșală memoria, în același context, Andrei Cornea ne-a explicat că nu putem trece peste o personalitate de asemenea rang, care face parte din marea cultură a Europei. Eu sunt de acord că face, dar face din cultura crimei și a întemeierii ei ideologice. Nu vi se pare ciudat că există oameni care dezvelesc pios „statuia chinezească” (ce bătaie de joc! sub Mao, chinezii au avut la activ 60 de milioane de morți) a unui personaj ce a făcut un rău infinit omenirii și că nu puțini sunt cei ce-o aplaudă?
În sfârșit, una peste alta, să dați toată clădirea, chiar și istorica sală de întâlniri a Grupului, bântuită de fantomele glorioase ale trecutului, înecate acum în miros de ciorbe și fripturi. (Am admirat, și în acest caz, replica plină de înțelepciune a lui Andrei, care ne-a explicat că e mai bine să suportăm parfum de mici decât să stăm cu mâna întinsă la nu știu ce partid. Să sperăm că acum, ales președinte, Andrei va negocia cu Macondo și poate se va îndura de GDS să-i dea sala de întâlniri înapoi.) Evident, tot ce s-a obținut la capătul acestor discuții a fost un soi de ură îndârjită la adresa celui care stârnise discuția. (…)
Voi trece așadar în revistă (așa cum am făcut-o și la întâlnirea din 14 mai a.c., devenind odios) câteva dintre aceste adevăruri incomode care, trecute sub tăcere, ar face să plutească deasupra noastră o rușinoasă vină colectivă. Nerostite, ele vor duce – ce spun eu? au dus deja – la neonorabila dispariție a ceea ce s-a vrut cândva un reper de inteligență și moralitate a societății române. Nu-mi fac iluzii că ceva din ce vă spun acum vă va mișca în vreun fel. Însuși tonul meu (rechizitorial și moralist) mă condamnă, așa încât nu mă îndoiesc că, după o lungă și dureroasă agonie, Grupul va muri astupându-și urechile.
Încep cu criteriile de primire în Grup. Au fost enunțate impecabil de Andrei Pleșu în scrisoarea din 2012 (o reanexez la capătul scrisorii mele) prin care spunea Grupului „adio”. Nimeni nu le-a luat de-atunci în seamă. Faptul că se va găsi oricând vreun prostănac care să le declare revolute (ca și cum morala lumii se schimbă o dată la opt ani!) n-are nici o importanță.
Ele sunt criterii de adecvare (recte neadecvare) de apartenență la Grup. Fără asemenea criterii, substanța Grupului se diluează, virând lucrurile către coterie și port de insignă. Nu credeți oare că Grupul se va destrăma de la sine dacă în el sunt admise persoane fără nici o relevanță civică, necoapte la minte, când nu de-a dreptul nocive? Am îngropat deja sub politețea noastră – cu gândul să nu ne contrariem colegii, nu întotdeauna inspirați în propunerea de noi membri – o grămadă de lucruri neplăcute care ne făceau, acceptându-le, să tresărim pe tăcute.
Așa se face că, încet-încet, am reușit să coborâm politețea la nivel de imoralitate. Căci din politețe și colegialitate am închis ochii când unii dintre noi își aduceau în Grup iubite, neveste, fii, nepoți, prieteni irelevanți sau persoane de care depindea un contract prelungit dincolo de vârsta pensionării.
În clipa de față avem în Grup chiar o întreagă familie, familia Vianu-Alexandrescu: tatăl, Ionel Vianu (demisionat în urmă cu un an pentru că punctul lui de vedere nu a întrunit acordul unanim într-o mică dezbatere online), fiul (Ștefan), nepotul (Vlad) – cei doi, așadar, sunt veri primari – și soția nepotului (Raluca).
N-ar fi nimic dacă, prin jocul fericit al hazardului, am avea de-a face cu un clan hăruit integral cu vocație civică. Din păcate lucrurile stau exact pe dos: cu excepția lui Ionel Vianu, ceilalți membri ai clanului nu acoperă „criteriile Pleșu”, răstălmăcite și contestate vehement la ultima noastră întâlnire de Vlad Alexandrescu, devenit faimos în ultimele săptămâni printre noi pentru că, podidit de admirație de sine și otrăvit de bietul său eu, s-a autointitulat „membru marcant al opoziției”.
Raluca, soția lui, este o încântătoare și grațioasă doamnă, care scrie articole citibile pe sărite și a cărei relevanță publică e nesemnificativă. Are meritul, deloc neglijabil că, în adunările Grupului, păstrează tăcerea. Lui Ștefan, având și el micile neajunsuri ale verișoarei prin alianță, îi lipsește în schimb această calitate: e gureș, și decibelii pe care-i emite la fiecare luare intempestivă de cuvânt pun la grea încercare neuronii celor de față.
Ca să nu mai spun că, repezit cum e, scoate nu de puține ori pe gură prostii („Păi să votăm, să votăm pe loc, că eu cred că nimeni de aici nu are ceva împotrivă ca președintele Grupului să primească indemnizație!” Ba eu am, dragă Ștefan, căci nici un membru al GDS nu-și face meseria de cetățean pe bani, ca revoluționarii lui Iliescu. Și-apoi de unde să primească? Din cotizația membrilor de 100 de lei pe an?)
Despre membrul-marcant-Vlad-Alexandrescu s-ar putea scrie un eseu. Sau un roman despre un Dinu Păturică al vremilor noastre. (Vă mai amintiți cum îl introduce Filimon în scenă? „… avea un nas cam ridicat în sus, ce-i indica ambiția și mândria grosolană”.) Ceva îmi spune, pornind de la felul în care se poartă (pus pe harțag, zâzanii și obrăznicii), că de la el se va trage destrămarea Grupului. El, și complezența iresponsabilă a câtorva dintre noi, întrețin aprins focul dihoniei.
Căci dihonia a pătruns în Grup la ședința din luna mai, nu atât din pricina urletului meu exasperat din deschidere, cât zădărelii și comediei juridice pe care a jucat-o de față cu toți Neo-Păturică, explicându-ne, cu competența lui juridică de doi bani, că avem cvorum, când de fapt nu aveam, că membrii neînregistrați sunt membri cu drepturi depline, când de fapt nu erau, că ce dacă nu ne-am ținut adunările generale de ani de zile… Pe scurt, sabotând exigența de legalitate a Grupului.
Acest mic contorsionist, ajuns și în organul legislativ al țării a cărui menire este de a cântări și vota legi bune, ne explica de zor că noi, gedesiștii, suntem mai presus de reguli și de „stupida birocrație”. (Ce strategie vicleană are! Face câteva lucruri bune – Copiii lui Irod, organizarea unei vizite cu colegii useriști la arhivele CNSAS – iar apoi, la adăpostul unui capital public astfel câștigat, își eliberează în cerc restrâns veninurile.)
Trec peste prestația „membrului marcant” din vremea ministeriatului cultural, terminat în scandalul legat de negocierea cu succesorii Cumințeniei Pământului a lui Brâncuși și cu zavera de la Operă. Dacă mai țineți minte, după ce a fost demis din guvernul Cioloș, ne-a adresat o scrisoare de justificare (de fapt, scrisoarea nu ne privea defel), ajunsă apoi în mod miraculos, prin trambulina Grupului, în toată presa. (Cine oare dintre noi o fi trimis-o? Cine oare?)
Trec și peste obrăzniciile marcantului membru.
Obrăznicia fiind, după cum știe toată lumea, „acel ceva” practicat prin adresarea de jos în sus, prin vorbirea și purtarea celui care înlocuiește respectul cuvenit cu mojicia și injuria. În mod normal, obraznicul este sancționat ca obraznic de cei din jur și pus în banca lui.
Ceea ce la noi nu s-a întâmplat. Trec, așadar, și peste faptul că bravii mei colegi din comitetul director nu s-au grăbit să-l pună la punct pe „marcantul membru” pentru felul în care se sumețea la unul sau altul dintre noi. Trec peste toate acestea ca fiind manifestările „originale” ale unui ins care, când a fost primit în Grup, nu părea dus în halul ăsta cu pluta trufiei. Și mă opresc la cei care i-au îngăduit și îi îngăduie în molcomă tăcere alaiul de bădărănii. Și mă întreb (ca Elena Udrea pe vremuri): unde oare ne erau bărbații din Grup, care au asistat în liniște la felul în care „membrul marcant” a adresat mojicii unor doamne, mai întâi „în plen” și continuate apoi în varianta epistolară pe site-ul Grupului?
De ce nici măcar feministele noastre de serviciu nu au reacționat? De ce nu ai sărit, Magda, să le aperi?
Dragi colegi, nu credeți că ne lipsește un consiliu etic menit să judece aceste derapaje dezgustătoare? Uneori, în aparență, fleacuri. Căci pare un fleac să-ți promovezi isprăvile culturale pe site-ul Grupului sau să aduci în Grup un personaj care, în scandalul cu concursurile dedicate de la Filozofie, face elogiul impostorilor din facultate cu gândul că dl. rector (ca membru al Grupului pe-atunci) va citi și va aprecia?
De fapt, ce-am vrut să spun, se rezumă la un singur lucru: Grupul pentru Dialog Social și-a pierdut idealitatea. El s-a născut, cel puțin în mintea câtorva dintre noi, în jurul unor valori care treceau dincolo de ideologii și partide, pe acestea urmând doar să le modeleze. În dorința noastră de a ne spăla de jegul moral în care trăiserăm înainte de 1990, am vrut să umplem vidul lăsat în urmă de căderea comunismului, nu pornind de la împărţirea între „dreapta“ şi „stânga“, ci de la împărţirea între adevăr şi minciună. Și asta pentru că o gândire politică de anvergură nu e, în miezul ei, de dreapta sau de stânga, ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă.
Credeam în vorba lui Ricoeur cum că „politicul prelungește eticul oferindu-i un spațiu de exercitare.“ Voiam, pe scurt, să suprimăm „prăpastia care separă idealismul moral de realismul politic“. Noi gândeam atunci – și eu, depășit de vremi, continui să gândesc așa – în categorii etice, cele care, vorba lui Horia, îți garantează claritatea morală. Numai în jurul clarității morale se naște idealitatea.
Or, din tot ce am descris mai sus, din felul în care acum ne mulțumim să jonglăm cu categoriile morale sau le băgăm sub preș, rezultă că idealitatea noastră a murit. Așa cum a ajuns să arate acum, Grupul nu mai beneficiază, statistic vorbind, de calitatea umană aptă să genereze un ideal. Astăzi i-a rămas să defileze în lume doar cu mica lui impostură civică. Din cauza asta, nu mai am ce căuta aici.
Îmi pare rău pentru cei pe care i-am îndemnat în ultima vreme să intre în GDS, oameni curați și „ființe alese”, cum îi plăcea lui Noica să spună, care ar fi garantat la o adică regenerarea Gupului. Cred însă că avem printre noi personaje atât de toxice, încât nu mai văd cu putință dregerea imaginii noastre publice doar cu o mână de oameni. De ce mi se pare tot mai mult că la noi tot ce începe nobil sfârșește în precar și degradare?
Închei aici. Mă despart de câteva decenii din viață cu tristețea cuvenită, dar și cu stenica senzație de liniște că am părăsit un loc urât. Plec plin de drag pentru cei care-mi vor rămâne prieteni și de azi înainte, adică de când am devenit – semnez! – un fost membru al Grupului pentru Dialog Social”.
Foto: Inquam Photos / George Călin
