Un documentar realizat de Fundația Navalnîi a stârnit furie și reproșuri printre liderii luminați ai statului post-sovietic, scriu Irina Borogan și Andrei Soldatov, într-o analiză CEPA.
<< Ce a mers prost? Analiza retrospectivă asupra primului președinte al Rusiei, Boris Elțin, și strânselor sale legături cu oligarhii din anii ’90, care au condus la privatizarea proprietăților de stat și la apariția unei clase super-bogate de oameni de afaceri, a fost întotdeauna un subiect controversat. Măcar unele răspunsuri sunt oferite într-un film de 67 de minute, care a declanșat dispute aprinse între opoziția rusă și societatea rusă.
Filmul, realizat de Fundația Anticorupție a lui Alexei Navalnîi (FBK) și având-o ca narator principal pe șefa fundației, Maria Pevcih, are un titlu în mod intenționat provocator: „Trădătorii”.
Scopul principal, așa cum afirmă Pevcih la început, este de a înțelege cum a deraiat Rusia în anii care au urmat prăbușirii Uniunii Sovietice în 1991. În viziunea realizatorilor, țara a avut o șansă să devină o țară democratică normală, bazată pe reguli, dar a eșuat întrucât cei cărora le-au fost încredințate speranțele poporului au trădat.
Cine sunt acei „trădători”? Conform realizatorilor documentarului, cele mai mari păcate i-au aparținut lui Boris Elțin, care a venit la putere ca un luptător neînfricat împotriva corupției din Partidul Comunist și care, odată ajuns la putere, s-a umplut pur și simplu de averi. Noul președinte al poporului a început prin a confisca un întreg bloc de apartamente într-o suburbie verde din Moscova pentru el și pentru cei mai apropiați aliați – ca proprietate personală. Lucrurile nu au mers înspre mai bine, din acel punct.
Documentarul arată și către primii oligarhi ruși, Boris Berezovski și Roman Abramovici, care au primit de la Elțin un canal major de televiziune de stat și o mare companie petrolieră, Sibneft, în schimbul sprijinului politic în alegerile prezidențiale din 1996.
O parte din acestea cosntituiau pur și simplu trafic de influență, dar o parte era corupție directă și au existat și acte de violență. Filmul observă cum cei care s-au opus privatizării proprietăților de stat au murit în circumstanțe stranii, precum Ivan Lițkevici, directorul unei rafinării de petrol din Omsk, cel mai mare oraș din Siberia de Vest, ori au fost uciși, cum a fost cazul lui Oleg Certov, un parlamentar local din Omsk. Numeroși alții au avut aceeași soartă.
Documentarul a stârnit o intensă reacție emoțională. Lansarea sa la mijlocul lunii aprilie a fost urmată de un val de comentarii furioase din partea principalilor autori ai reformelor din anii ’90 și a altor actori-cheie, precum și din partea unor intelectuali și jurnaliști de seamă.
Viktor Șenderovici, un cunoscut satir politic, acum în exil, a numit documentarul „direct și primitiv”, deși a recunoscut că este un verdict aspru și, probabil, corect asupra generației sale care nu a reușit să instituie o democrație adecvată în țară.
Mulți au criticat documentarul ca fiind intempestiv și au spus că îi divizează pe cei care i se opun lui Vladimir Putin. Un fost magnat, acum sponsor al mai multor proiecte de opoziție, Mihail Hodorkovski, a întrebat: „De ce ridicăm acum urgent probleme care nu au nicio semnificație practică în lupta împotriva lui Putin și împotriva războiului, dar care divizează opoziția?”
Gheorghi Satarov, consilier al lui Elțin, a declarat: „Fragmente de material factual sunt amestecate cu interpretarea lor și nu se separă unul de celălalt”.
Mulți nu au apreciat titlul deschis provocator și au acuzat persoanele din echipa lui Navalnîi că recurg la limbajul și instrumentele atât de des folosite de propagandiștii Kremlinului.
Unii au mers până într-acolo încât au acuzat organizația lui Navalnîi că pregătește terenul pentru o revoluție sângeroasă. Lev Șlosberg, vicepreședintele partidului Iabloko, singurul partid pretins independent căruia i se permite să existe în Rusia lui Putin, a declarat: „Dezbaterile despre filmul ‘Trădătorii’ al Mariei Pevcih reprezintă în esență dezbateri despre admisibilitatea revoluției în Rusia ca modalitate de restabilire a justiției. Aceasta este o discuție despre dreptul de a restabili justiția prin violență, prin încălcarea drepturilor și libertăților omului”.
Oleg Sîsoev, viceprim-ministrul lui Elțin, a lansat aceeași acuzație de bolșevism, numind-o pe Pevcih „un nou Șarikov” — un personaj din satira lui Mihail Bulgakov asupra bolșevismului, „Inimă de câine”, în care un experiment de laborator transformă un câine într-un om cu toate caracteristicile unui revoluționar primitiv.
Unele voci importante au susținut filmul. Boris Akunin Cartișvili, un scriitor foarte popular, ale cărui cărți au fost recent interzise în Rusia, a remarcat pe Facebook: „În general, da, așa a fost. Elțin și echipa sa sunt de vină pentru faptul că Rusia a ajuns unde a ajuns. Și mulți dintre cei în care am avut încredere în anii ’90 pot și ar trebui numiți ‘trădători’”.
Nivelul de emoție reflectă neliniștea celor care s-au consolat mult timp cu o dihotomie simplificată între liberal cel bun, Elțin, și autoritarul cel rău, Putin.
Această contradicție reflectă într-o anumită măsură faptul că, în timp ce Putin și-a zdrobit opozanții politici, Elțin în mare parte i-a tolerat. Dar merită să ne reamintim și că a fost Mihail Gorbaciov cel care a deschis țara și a relaxat controlul statului, diminuând efectiv controlul său asupra puterii (întrebat despre detaliile activităților KGB în anul revoluției din Cehoslovacia, în 1989, a spus audienței sale din Praga, în 1999, „De ce mă întrebați pe mine?”).
Elțin, pe de altă parte, nu a făcut nimic pentru a-și slăbi puterile. Din contră, a introdus constituția cu prerogative prezidențiale uriașe după ce tancurile sale au bombardat parlamentul, în 1993.
El a fost și omul care l-a făcut pe Putin liderul indiscutabil al țării la sfârșitul deceniului.
„Trădătorii” a lansat o mult întârziată și foarte necesară discuție despre anii ’90, când Rusia a avut pentru prima dată în istoria modernă alegeri democratice, dar a introdus și un program de privatizare care a îmbogățit un mic grup de oligarhi.
Ceea ca a creat cererea publică pentru un dictator a fost deziluzia larg răspândită față de acest transfer gigantic de avuție comună către un mic grup de oameni, combinată cu criza financiară din 1998, când default-ul datoriei i-a aruncat pe majoritatea rușilor într-o sărăcie cumplită. Această dorință populară de cineva capabil să restaureze ordinea după tulburările economice a fost creația democraților și a oligarhilor.
Lansarea filmului „Trădătorii” marchează un moment esențial. Este prima dată când opoziția din exil introduce o nouă dezbatere națională în loc să răspundă doar la comportamentul Kremlinului.
Totuși, mai important, a declanșat o dezbatere intensă atât în interiorul, cât și în afara granițelor Rusiei. A distrus efectiv argumentul că diaspora politică rusă este irelevantă după mai bine de doi ani de război total. Cum altfel să explicăm această discuție vibrantă și interesul deja enorm pe care l-a stârnit? Filmul a fost deja vizualizat de peste 4 milioane de ori.
Se vorbește despre viitorul Rusiei și se pune cea mai urgentă întrebare. După cum spune Pevcih, „cea mai mare teamă a lui Navalnîi era că Rusiei i s-ar putea din nou oferi oportunitatea pe care a avut-o în anii ’90, doar pentru ca noi să o risipim din nou”.
Oamenii lui Navalnîi promit că vor urma și alte lucruri, așadar „Trădătorii” este doar primul episod dintr-o serie.
Până la urmă, nimeni nu poate ignora influența lui Navalnîi asupra tuturor acestor lucruri.
Liderul opoziției îi provoacă pe toți chiar și de dincolo de mormânt. Putin s-o fi descotorosit de dușmanul său, dar Navalnîi continuă să provoace, să stârnească și să inspire.
Moartea nu l-a redus la tăcere.
Teribil, pentru Putin, dar adevărat. Miezul înfrângerii Rusiei, după votul din Congres
