„Relația dintre cucerire și conflict poate părea simplă: declanșezi un război, triumfi pe câmpul de luptă, preiei controlul asupra teritoriului dorit. Totuși, din ce în ce mai mult, acesta nu mai este modul în care statele își înhață unele altora teritoriul. În schimb, recurg la o strategie diferită: apucă rapid o mică bucată de teren, cu minimă vărsare de sânge, apoi încearcă să evite războiul. Astăzi, cucerirea arată precum ceea ce a făcut Rusia în Crimeea și precum ceea ce ar putea face China în Marea Chinei de Sud”, scrie Dan Altman, profesor asistent în Științe Politice, la Georgia State University, într-o analiză publicată de Foreign Affairs.
<< În ultimii 20 de ani, experții au fost de acord cu faptul că cucerirea a intrat într-un declin abrupt, probabil aproape de punctul în care va dispărea cu totul. Se consideră că o normă globală de respectare a integrității teritoriale a țărilor, care a fost susținută de puterea SUA, a devenit atât de puternică încât cucerirea i-a cedat, în mare măsură. Se crede că această abordare comună, conform căreia este inacceptabil să cucerești teritoriul cu forța, a luat amploare după cel de-al doilea război mondial și a ajuns aproape de punctul maxim până la sfârșitul anilor 1970. În influenta sa carte, din 2011, despre declinul global al violenței, Steven Pinker a fost unul dintre numeroșii învățați care au găsit motive de optimism în acest declin: „Zero este totodată numărul cuceririlor chiar și parțiale, făcute de vreo țară, începând cu 1975”.
Portretizarea decesului cuceririi este plină de speranță, dar nu este exactă. Cucerirea rămâne o problemă centrală în politica internațională, atâta că a devenit mai restrânsă. Da, încercările de a cuceri țări întregi au devenit rare după al doilea război mondial: au trecut mai bine de 30 de ani de la ultima cucerire cu ridicata a unei țări, când Irakul a cucerit pe scurt Kuweitul. Dar au existat mai mult de 70 de încercări de cucerire a teritoriului, din 1945. Ca regulă generală, cuceririle moderne presupun confiscări de teritorii nu mai mari de dmensunile unei provincii și de obicei chiar mult mai mici. Atunci când agresorul capturează doar o mică bucată de teritoriu, mai degrabă decât o țară întreagă, comunitatea internațională intervine rar în apărarea victimei. Într-adevăr, tentativele de cucerire a teritoriului reușesc la fel de des ca acum un secol: aproximativ în jumătate din cazuri.
Există o strategie clară în spatele acestor mici cuceriri. Ideea este de a lua bucată de teren suficient de mică pentru ca victima să cedeze în fața pierderii acesteia în loc să intensifice conflictul pentru a și-o recăpăta. Această strategie duce mult mai rar la război decât încercarea de a cuceri direct o țară. Ea reușește mult mai des decât amenințările diplomatice.
Micile cuceriri nu sunt ceva nou, ci o practică veche. Cu toate acestea, ele sunt acum mai importante decât oricând, deoarece, la fel ca războaiele civile, au persistat pe măsură ce cuceririle mai mari și războaiele marilor puteri s-au redus.
Privind doar la experiența SUA, este ușor să ratezi importanța micilor cuceriri. În ultimele două decenii, de exemplu, Statele Unite au intervenit în războaiele civile ale altor țări, cum ar fi Siria și Libia, și au invadat țări pentru a impune schimbări de regim, precum în Afganistan și Irak. Unii cred că aceste războaie oferă o privire asupra viitorului, în timp ce cucerirea este o relicvă a trecutului. Motivul acestei concepții greșite este că intervențiile SUA în războaiele de cucerire sunt relativ rare: în timp ce Washingtonul a intervenit pentru a se opune încercărilor relativ rare de a cuceri țări întregi, ca în războaiele din Coreea și Golf, au stat pe margine în timpul mult mai numeroaselor cuceriri doar parțiale de teritorii.
Cu excepția cazului în care Statele Unite adoptă un nivel de reținere la care nu s-au mai dedat de la Pearl Harbor, este posibil ca în conflictele teritoriale viitoare să nu mai fie la fel de simplu să aibă o astfel de poziție, ca în trecut. Prea multe dintre cele mai periculoase puncte incandescente din lume opun China și Rusia aliaților SUA amenințați de cucerire. Descifrarea modului în care aceste zone s-ar putea aprinde este esențială pentru a înțelege conflictele viitoare ale globului și dilemele care așteaptă Statele Unite în anii următori.
Teritorii mici, conscecințe mari
În mai 2020, soldații chinezi au intrat pe teritoriul aflat de-a lungul graniței disputate cu India. Au avansat în mai multe zone din regiunea muntoasă Ladakh, ocupând poziții pe spațiile patrulate, dar nu permanent ocupate de către forțele indiene. Deși inițial fără sânge, avansarea lor a precipitat o ciocnire petrecută în iunie 2020, care a ucis 20 de soldați indieni și patru soldați chinezi, marcând cea mai gravă criză dintre cele două națiuni cele mai populate ale lumii, în peste jumătate de secol. Lăsând de-o parte armamentul, pentru a limita riscurile escaladării, cele două părți s-au luptat cu arme improvizate, printre care bâte cu cuie sau înfășurate în sârmă ghimpată.
Folosirea armelor medievale este un exemplu de manual al cuceririi moderne. Aceste înșfăcări de teritoriu mic sunt cele mai frecvente în Asia și continuă să apară și în Orientul Mijlociu, Africa, America Latină și Europa de Est. Astfel de manevre evită de obicei războiul, dar reprezintă mereu un pariu despre cum va reacționa cealaltă parte. E drept, mica cucerire prost calculată se situează printre cele mai importante cauze ale războiului modern. Așa s-a întâmplat în 1962, în aproape aceeași zonă care continuă să genereze tensiuni de-a lungul frontierei chino-indiene. La vremea respectivă, ambele țări au încercat să își întărească pretențiile asupra teritoriului disputat și au avansat pe felii mici, au construit posturi pentru a-și extinde controlul și au încercat să-și blocheze reciproc atacurile. Această strategie nu a dus luni bune la vărsare de sânge, dar China a răsturnat în cele din urmă tabla de joc și a atacat, declanșând războiul chino-indian. Acel război continuă să afecteze relațiile dintre China și India și a stimulat India să dezvolte arme nucleare.
Unele conflicte legate de înșfăcări teritoriale mici escaladează în războaie mai mari, cu consecințe durabile. În 1978, de exemplu, Uganda a capturat micul teritoriu cunoscut sub numele de Kagera Salient, din Tanzania. În loc să accepte pierderea, forțele tanzaniene au atacat, au luat zona înapoi, au avansat spre capitala Ugandei, Kampala, unde l-au demis pe infamul dictator Idi Amin. Regimul genocidar al Khmerilor Roșii, din Cambodgia, și-a aflat decesul în circumstanțe similare, când încălcările sale agresive de-a lungul frontierei cu Vietnamul i-au provocat pe vietnamezi să invadeze.
Cele mai violente două conflicte purtate vreodată între puteri nucleare au apărut pe teritorii mici a căror importanță pare grosolan disproporționată față de riscul unui război nuclear. În 1999, Pakistanul și-a infiltrat în Kashmir forțele militare deghizate în militanț,i pentru a pune mâna pe mai multe dealuri strategice de pe partea indiană a Liniei de Control. India a suferit sute de victime în luptele duse pentru expulzarea lor. În 1969, au izbucnit lupte între China și Uniunea Sovietică asupra insulei Zhenbao, din râul Ussuri. Ambele conflicte au generat, în întreaga lume, teama escaladării nucleare.
Privind înainte, planează perspectiva ca posibile cuceriri chinezești și rusești să reprezinte cele mai consecvente și plauzibile scenarii pentru conflicte între marile puteri ale lumii. Dar acestea nu sunt singurele cuceriri potențiale care ar trebui să-i preocupe pe factorii de decizie politică: lunga rivalitate dintre India și Pakistan va continua să ofere oportunități de încălcări teritoriale în Kashmir. Disputa Abyei, dintre Sudan și Sudanul de Sud, este doar unul dintre multele potențiale focare care ar putea să nu ajungă să genereze titlur până nu va fi prea târziu. Aprecierea importanței micilor cuceriri și înțelegerea modului în care acestea s-au desfășurat, istoric, pot ajuta factorii de decizie politică să le gestioneze mai eficient – sau să le prevină cu totul.
China și viitorul cuceririi
Dacă și unde va prelua China teritorii, vor fi definitorii pentru secolul XXI. Pe măsură ce țara devine mai puternică din punct de vedere economic și militar, disputele cu mulți dintre vecinii săi amenință să ducă la război.
Nicăieri ambițiile teritoriale ale Chinei nu au creat mai des tensiuni decât în insulele Spratly din Marea Chinei de Sud. China își revendică suveranitatea asupra tuturor insulelor Spratly, dar în prezent ocupă doar o minoritate a acestora. Vietnam, Filipine, Malaezia și Taiwan controlează restul. Aceste insule, care sunt atât de mici încât se califică doar la statutul pietre, în temeiul dreptului internațional, sunt tocmai tipul de teritoriu care încă este victima cuceririi.
Din 1918, au existat 28 de cazuri în care o țară a capturat una sau mai multe insule de la alta, pe timp de pace. Doar una – încercarea nefericită a Argentinei de a lua Insulele Falkland, în 1982 – a dus la război. În timp ce războiul din Falkland invalidează orice respingere ușoară a îngrijorărilor potrivit cărora confiscarea de insule poate provoca conflicte grave, acesta reprezintă excepția, nu regula. În majoritatea confiscărilor insulare – 15 din 28 – acapararea teritoriului nu a avut ca rezultat nici măcar un singur deces. Această experiență subliniază motivul pentru care China s-ar putea aștepta să scape după confiscarea insulelor.
Marea Chinei de Sud nu este străină de astfel de evenimente. Există o istorie a țărilor care acceptă pierderea insulelor mici, prin cucerire, alegând pacea în locul unor astfel de porțiuni minore de teritoriu. China s-a ciocnit cu Vietnamul de Sud pentru insulele Paracel, în 1974, în cele din urmă capturându-le și de atunci păstrându-le. În 1988, China și Vietnam s-au luptat pentru Johnson South Reef în Spratlys, China dominând din nou. Deși rata de succes a încercărilor de cucerire este, în ansamblu, de aproximativ 50%, aceasta crește la 75% atunci când confiscate sunt numai insule.
Există o înțelegere prea mică la Washington legat de cât de excepțional din punct de vedere istoric – chiar aberant – ar fi ca Statele Unite să se angajeze în ostilități cu China asupra insulelor Spratly.
În ciuda intervențiilor frecvente în străinătate, Washingtonul nu a intervenit niciodată militar pentru a apăra suveranitatea unei alte țări atunci când un agresor a confiscat o insulă sau o mică regiune de frontieră. Într-adevăr, secolul trecut nu conține cazuri în care vreo țară să fi tras un singur foc ca răspuns la confiscarea insulelor periferice ale altei țări – și doar o mână de cazuri pentru teritorii mici de-a lungul frontierelor terestre. Intervențiile pentru o bloca cuceririle unor țări întregi au fost mai frecvente, dar rămân rare pentru teritoriile mai mici.
China s-ar putea afla, de asemenea, în conflict cu Japonia, cu privire la Insulele Senkaku (cunoscute în China sub numele de Insulele Diaoyu), un sortiment de roci sterpe din Marea Chinei de Est. Deși Japonia este mai puternică decât pretendenții, spre deosebire de cazul Chinei față de Spratlys, se confruntă cu un dezavantaj în Senkaku: insulele sunt în prezent goale. Nu există trupe japoneze staționate acolo, pe post de instrument de sporire a descurajării. Și nici nu locuiesc civili japonezi acolo. Ambele elemente cresc șansele ca China să cucerească insulele cu succes, evitând războiul, pun Japonia în fața unui fait accompli.
Soldați chinezi care ocupă în mod neașteptat Senkaks sunt calea cea mai probabilă către conflictul armat dintre China și Japonia. În acest scenariu, Beijingul ar lua insulele fără să tragă, iar Tokyo nu ar avea opțiunea de a le recupera. Acest lucru ar putea lăsa guvernul japonez cu o alegere de neinvidiat: să atace forțele chineze sau să accepte în mod tacit prezența lor, răspunzând doar cu măsuri diplomatice și economice. Japonia ar putea regreta că s-a abținut de la desfășurarea și menținerea trupelor în Senkaku, cu mult timp în urmă, când China era mai slabă.
Spre deosebire de aceste insule periferice, Taiwan se mândrește cu o economie integrată la nivel global, o armată capabilă, o democrație vibrantă și o populație de 24 de milioane. Supunerea sa violentă va trimite valuri de șoc geopolitice în întreaga lume. Desigur, Beijingul va nega faptul că invadarea Taiwanului constituie o cucerire; în schimb, China va considera insula drept teritoriul său legitim. Puținele țări care au mai încercat să cucerească, după cel de-al doilea război mondial, au expus variații ale acestui argument: revendicările Coreei de Nord și ale Vietnamului de Nord asupra omologilor lor din sud erau simple; Irakul a susținut argumentele potrivit cărora Kuweitul a făcut parte din teritoriul său, atunci când l-a invadat, în 1990; și Indonezia au făcut același lucru când a cucerit Timorul de Est, în 1975. Cu toate acestea, aceleași precedente oferă motive de optimism, deoarece sunt atât de puține.
Deși o invazie directă a Taiwanului nu se potrivește cu forma cuceririi moderne, confiscarea micilor insule deținute de Taiwan se potrivește. Ar fi o greșeală să ne gândim la o posibilă invazie chineză, blocadă sau la un bombardament aerian asupra Taiwanului, neglijând în același timp scenariul mai probabil al Chinei, de confiscare a insulelor din Taiwan.
Taiwan controlează Kinmen și Matsu, insule situate în raza de artilerie a coastei chineze. Sechestrarea acestor insule ar permite Beijingului să strângă poporul chinez în jurul steagului, să trimită un mesaj clar de intimidare către Taiwan și să riște o confruntare militară pe terenul cel mai favorabil posibil. De asemenea, ar confrunta Washingtonul cu un set de opțiuni sumbre: fie să intervină aproape de continentul chinez pentru a apăra insulele mici, fie să fie acuzat că a abandonat Taiwanul lăsându-l singur să treacă prin înfrângere.
Taiwanul deține, de asemenea, cea mai mare dintre Insulele Spratly, Itu Aba și Insulele Pratas, din Marea Chinei de Sud. Deși tensiunile care opun China Filipinelor sau Vietnamului au primit o atenție mai mare, diviziunile profunde dintre Beijing și Taipei sugerează că China ar putea prefera să își avanseze revendicarea față de Spratlys atacând Taiwanul. Este greu să ignori concluzia că China are mai multe șanse să pună mâna pe Itu Aba decât pe orice altă zonă apărată, dintre numeroasele sale dispute teritoriale.
În cele din urmă, granița extinsă și accidentată dintre China și India va furniza întotdeauna zone nedefinite, care oferă teren fertil pentru apucarea teritoriului. Majoritatea crizelor care au avut loc în Ladakh s-au încheiat fără război. Cu toate acestea, riscul războiului este real, la fel și perspectiva de ani și chiar de decenii a unor diferende care pot sădi semințele conflictelor viitoare. Mai optimist, o minoritate din aceste episoade s-au încheiat cu acorduri de retragere reciprocă, precum cele negociate de India și China în februarie 2021, pentru zonele din jurul lacului Pangong, din Ladakh.
Cu toate acestea, New Delhi nu poate investi prea multă încredere în capacitatea de menținere a unor astfel de acorduri. Retragerile reciproce creează zone neutre între forțele chineze și indiene, care devin ținte tentante pentru înșfăcăr viitoare de teritoriu.
Rusia și viitorul cuceririi
Niciun eveniment nu a adus schimbări mai îngrijorătoare în securitatea europeană, de la sfârșitul Războiului Rece, decât invazia Rusiei din 2014, din Ucraina. Sechestrarea și anexarea Crimeei și a celor peste două milioane de locuitori ai acesteia au spulberat falsa speranță că cucerirea ține, în Europa, de trecut. Și subliniază de ce următoarea cucerire rusă este cea mai presantă amenințare externă la adresa stabilității europene. Întrebarea este, unde va apărea?
Cel mai rău scenariu prevede că Rusia va invada, în mod deschis, Țările Baltice – Estonia, Letonia și Lituania. Acești membri NATO au făcut, odată, parte din Uniunea Sovietică și conțin minorități vorbitoare de limbă rusă. Planificatorii NATO se tem de un avans rusesc prin Belarus, pentru a închide coridorul Suwalki, legătura terestră îngustă dintre Polonia și țările baltice, și pentru a cuceri toate cele trei țări.
Deși orice scenariu în care această groapă merită o evaluare serioasă, istoria modernă a cuceririi oferă motive să credem că este puțin probabil. O încercare rusă de a cuceri direct trei țări – după doar patru încercări de a face acest lucru, din 1945 – ar fi cea mai agresivă acțiune întreprinsă de orice națiune din cel de-al doilea război mondial. Și ar reprezenta, de asemenea, o abatere de la comportamentul rus, deoarece Moscova a urmărit cucerirea numai atunci când putea face acest lucru fără riscul nejustificat de a provoca un război major.
Scenariul cel mai probabil este o confiscare bruscă rusă a unei zone mai mici. Orașul estonian Narva, care ajunge la Rusia și conține o populație majoritar vorbitoare de limbă rusă, oferă o astfel de țintă. Chiar și acolo, ar fi neobișnuit ca o țară să pună mâna pe un teritoriu pe care nu are nicio revendicare publică de lungă durată. Faptul că Moscova nu a formulat astfel de pretenții în țările baltice este încurajator, deși disponibilitatea Rusiei de a elabora rațiuni pentru a justifica precedenta cucerire a Crimeii ar trebui să tempereze orice optimism.
Prezența trupelor NATO care servesc ca instrument de avertizare în țările baltice consolidează și mai mult descurajarea împotriva invaziei rusești. Istoria sugerează chiar că descurajarea Rusiei nu ar necesita ca NATO să mențină suficientă forță militară în Europa de Est pentru a respinge imediat o invazie. Pentru fiecare încercare de cucerire învinsă înainte de a-și fi obiectivele, au existat mai multe în care agresorul și-a atins scopurile doar pentru a fi alungat de presiunea politică sau – mai des – de forța militară. Rusia nu ar avea nicio bază istorică solidă pentru a-și imagina că un conflict se va încheia accidental după avansurile inițiale, dar înainte ca NATO să se mobilizeze.
Deși istoria cuceririi moderne oferă motive de optimism în țările baltice, alte încălcări rusești, în Ucraina și Georgia, rămân și ele plauzibile. Nici Ucraina, nici Georgia nu sunt aliași prin tratat ai SUA. Și nu va apărea nici o forță de avertizare a SUA ori NATO.
În regiunea ucraineană Donbas și în Osetia de Sud și Abhazia, Georgia, Rusia a încheiat un parteneriat cu (aparent) rebeli locali, adoptând arta de a cuceri teritoriul în timp ce își ascunde propriul rol. Îndepărtarea însemnelor de pe uniformele „omuleților verzi” a oferit cuceririi Rusiei din Crimeea o frunză de smochin firească de negare. Având în vedere succesul său cu aceste tactici, Moscova ar putea să le încerce din nou, în Ucraina, Georgia și chiar împotriva aliaților NATO, cum ar fi Estonia.
Nu există nimic nou sau inventiv în aceste tactici. În 1919, în mod ironic, Finlanda a încercat să valorifice haosul războiului civil rus, trimițând mii de soldați deghizați în voluntari independenți pentru a ocupa regiunea de frontieră din Carelia de Est. Armata Roșie a învins forța invadatoare. În 1999, armata indiană i-a învins în mod similar pe militanții din Kashmir, care erau în realitate soldați pakistanezi.
Atunci când e posibil, cel mai bun răspuns la tactica „omuleților verzi” este de a învinge incursiunea ca și cum opoziția ar fi cu adevărat pusă în scenă de rebeli, fără a implica altfel Rusia. Rusia nu poate și să mențină șiretlicul, și să intervină pe deplin, cum ar fi prin folosirea puterii aeriaene care operează din bazele rusești. Și permițând Moscovei să nege că a fost învinsă, această abordare oferă speranța că Rusia va accepta un eșec limitat, mai degrabă decât să escaladeze conflictul. În Karelia și Kashmir, această abordare a prevalat, fără a extinde războiul. Statele Unite ar trebui să înțeleagă în continuare că propriile forțe militare nu fac prea mult împotriva acestei amenințări și să lucreze pentru a-și ajuta parteneri să se consolideze, echipându-i pentru a putea face față unor astfel de lupte. Capacitățile militare ucrainene și georgiene – și prezența lor în zonele de frontieră – sunt cele mai importante pentru descurajarea viitoarelor cuceriri rusești.
Statele Unite și viitorul cuceririi
Chiar dacă înșfăcările teritoriale mici au loc aproape ca o rutină pe tot Globul, Statele Unite au răspuns în același mod aproape de fiecare dată: rămânând în afară. Doar încercările Irakului și Coreei de Nord de a-și cuceri vecinii au provocat direct intervenția militară americană. Această experiență îngrijorătoare subliniază de ce micile cuceriri sunt gata să încurce politica SUA, în anii următori.
Astăzi, micile cuceriri amenință în mod direct aliații și partenerii SUA din Asia și Europa. Astfel de operațiuni se bazează în primul rând pe un calcul cu privire la ceea ce poate fi confiscat fără a declanșa un război bazat pe interesele naționale ale celor implicați. Ele se învârt doar în mod secundar în jurul unui calcul militar, iar echilibrul de putere nu este un predictor solid al rezultatelor micilor cuceriri. Creșterea cheltuielilor cu apărarea SUA sau desfășurarea mai multor forțe în Asia sau Europa ar contribui doar în marjă. China și Rusia se vor îndoi, în mod firesc, că alianțele SUA, concepute având în vedere agresiuni mai mari, se vor extinde spre teritorii mici. Istoria sugerează chiar că Washingtonul nu poate presupune că aliații săi ar solicita intervenția militară americană pentru a expulza, de exemplu, forțele chineze din insulele confiscate.
Există dovezi convingătoare pentru o singură abordare a descurajării micilor cuceriri: forțele de avertizare. Timp de decenii, aceste forțe ale NATO au îndepărtat Uniunea Sovietică și au păstrat enclava Berlinului de Vest adânc în interiorul Germaniei de Est – fără a aduce atingere faptului că Berlinul de Vest a fost înconjurat fără speranță și de neapărat. Statele Unite au menținut o astfel de forță în Coreea de Sud pentru toți anii, cu excepția unuia, din ultimii 75 de ani; acel an a fost când Coreea de Nord a invadat. O astfel de forță este pregătită să asigure în continuare securitatea statelor baltice, în anii următori.
În schimb, descurajarea SUA în multe dintre potențialele sale focare cu China are de suferit, deoarece acest tip de forțe americane lipsește. Nu există asemenea „fire” care să protejeze Senkakus, Spratlys și Taiwan și există puțină voință politică de a le desfășura în viitor. Împotriva Rusiei, același lucru este valabil și pentru Ucraina și Georgia. Acolo unde lipsește voința Statelor Unite, implicarea statelor partenere reprezintă cel mai puternic instrument disponibil, dar nu este garantul succesului.
Un viitor al competiției de mare putere cu China și Rusia evocă imagini ale războaielor mondiale, războiului cibernetic și războaielor comerciale. Aceste amenințări sunt reale, dar istoria ne spune că, oricât de ciudat ar părea, confiscările bruște de teritorii mici vor continua să fie cea mai comună scânteie pentru războaie și războaie de vecinătate între națiuni puternice. În ciuda dimensiunilor reduse ale teritoriilor confiscate, aceste evenimente nu sunt de mică importanță. Și lumea nu l-a văzut încă pe ultimul dintre ele. >>
Evergrande, coșmarul imobiliar chinez care ar putea deveni mondial
