Premiul Nobel pentru Literatură 2025 i-a fost atribuit, joi, scriitorului maghiar László Krasznahorkai „pentru opera sa convingătoare şi vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”, anunță News.ro.
Anunţând câştigătorul la Stockholm, Mats Malm, secretar permanent şi purtător de cuvânt al Academiei Suedeze, a declarat că „tocmai l-a contactat telefonic pe László Krasznahorkai, aflat în vizită la Frankfurt”.
Autorul László Krasznahorkai s-a născut în 1954 în micul oraş Gyula din sud-estul Ungariei, lângă graniţa cu România. O zonă rurală izolată similară este scena primului roman al lui Krasznahorkai, „Sátántangó”, publicat în 1985 („Satantango”, 2012), care a făcut senzaţie în Ungaria şi a reprezentat opera de debut a autorului. Romanul descrie, în termeni puternic sugestivi, un grup de locuitori săraci dintr-o fermă colectivă abandonată din zona rurală a Ungariei, chiar înainte de căderea comunismului. Tăcerea şi anticiparea domnesc, până când carismaticul Irimiás şi prietenul său Petrina, pe care toţi îi credeau morţi, apar brusc pe scenă. Pentru locuitorii care îi aşteptau, ei par mesageri ai speranţei sau ai judecăţii de apoi. Elementul satanic la care se referă titlul cărţii este prezent în moralitatea lor de sclavi şi în pretenţiile şarlatanului Irimiás, care, deşi eficiente, sunt înşelătoare şi îi lasă pe aproape toţi încurcaţi. Toţi personajele din roman aşteaptă să se întâmple un miracol, o speranţă care este de la bun început spulberată de motto-ul kafkian din introducerea cărţii: „În acest caz, voi rata lucrul aşteptându-l”.
Romanul a fost ecranizat într-un film extrem de original în 1994, în colaborare cu regizorul Béla Tarr.
Criticul american Susan Sontag l-a numit pe Krasznahorkai „maestrul apocalipsei” în literatura contemporană, o concluzie la care a ajuns după ce a citit a doua carte a autorului, „Az ellenállás melankóliája” (1989; „Melancolia rezistenţei”, 1998). Aici, într-o fantezie horror febrilă care se desfăşoară într-un mic oraş maghiar situat într-o vale din Carpaţi, drama a fost intensificată şi mai mult. Încă de la prima pagină, noi – împreună cu neatrăgătoarea doamnă Pflaum – ne trezim într-o stare de urgenţă ameţitoare. Semnele de rău sunt numeroase. Un moment crucial în succesiunea dramatică a evenimentelor este sosirea în oraş a unui circ fantomatic, a cărui atracţie principală este carcasa unei balene uriaşe. Acest spectacol misterios şi ameninţător pune în mişcare forţe extreme, provocând răspândirea violenţei şi a vandalismului. Între timp, incapacitatea armatei de a preveni anarhia creează posibilitatea unei lovituri de stat dictatoriale. Folosind scene onirice şi caracterizări grotesce, László Krasznahorkai descrie cu măiestrie lupta brutală dintre ordine şi dezordine. Nimeni nu poate scăpa de efectele terorii.
În romanul „Háború és háború” (1999; Război şi război, 2006), Krasznahorkai îşi îndreaptă atenţia dincolo de graniţele patriei sale maghiare, permiţându-i umilului arhivist Korin să decidă, ca ultim act al vieţii sale, să călătorească de la periferia Budapestei la New York, pentru a putea, pentru o clipă, să ocupe locul său în centrul lumii. Acasă, în arhive, el a găsit o epopee antică de o frumuseţe excepţională despre războinicii care se întorc acasă, pe care speră să o facă cunoscută lumii.
Proza lui Krasznahorkai s-a dezvoltat către o sintaxă fluidă, cu propoziţii lungi şi sinuoase, lipsite de puncte, care a devenit semnătura sa, este de părere Comitetul Nobel.
Anul trecut, laureata premiului a fost scriitoarea sud-coreeană Han Kang.
Trei premii literare care au avut impact asupra lumii
A făcut legătura între est şi vest – Nobel în 1913
Rabindranath Tagore a influenţat atât naţionalismul indian, cât şi filosofia umanistă globală.
A contestat naraţiunile rasiale şi istorice – Nobel în 1993
Toni Morrison a scris despre circumstanţe dificile şi latura întunecată a umanităţii. Cărţile sale au redefinit canonul american.
A dat voce oamenilor în momente traumatice – Nobel în 2015
„Romanele documentare” ale Svetlanei Alexievich au criticat regimurile politice din Uniunea Sovietică şi Belarus.
Date istorice
117 premii Nobel pentru Literatură au fost acordate începând cu 1901. În total, 119 persoane au primit Premiul Nobel pentru Literatură în perioada 1901-2022.
Premiul Nobel pentru Literatură nu a fost acordat în şapte ocazii: în 1914, 1918, 1935, 1940, 1941, 1942 şi 1943. În statutul Fundaţiei Nobel se spune: „Dacă niciuna dintre operele luate în considerare nu se dovedeşte a avea importanţa indicată în primul paragraf, premiul în bani va fi rezervat până în anul următor. Dacă, chiar şi atunci, premiul nu poate fi acordat, suma va fi adăugată la fondurile restricţionate ale fundaţiei”. În timpul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial, au fost acordate mai puţine premii Nobel.
Premiul Nobel pentru Literatură a fost împărţit între două persoane doar în patru ocazii. Ultima dată a fost în 1974. Cele patru ocazii în care Nobelul a fost împărţit în literatură au fost: 1904 – Frédéric Mistral, José Echegaray, 1917 – Karl Gjellerup, Henrik Pontoppidan, 1966 – Shmuel Agnon, Nelly Sachs, 1974 – Eyvind Johnson, Harry Martinson.
Până în prezent, cel mai tânăr laureat al premiului pentru Literatură este Rudyard Kipling, cunoscut pentru Cartea junglei, care avea 41 de ani când a primit premiul pentru literatură în 1907.
Cel mai în vârstă laureat al Premiului Nobel pentru Literatură până în prezent este Doris Lessing, care avea 88 de ani când a primit premiul în 2007.
18 femei au primit Premiul Nobel pentru Literatură. Scriitoarea suedeză Selma Lagerlöf (1858-1940) a fost prima femeie care a primit premiul, în 1909. Selma Lagerlöf a fost premiată cu cinci ani înainte de a fi aleasă în Academia Suedeză, instituţia care acordă Premiul Nobel şi care este responsabilă de selectarea laureaţilor Premiului Nobel pentru Literatură.
1909 – Selma Lagerlöf, 1926 – Grazia Deledda, 1928 – Sigrid Undset, 1938 – Pearl Buck, 1945 – Gabriela Mistral, 1966 – Nelly Sachs, 1991 – Nadine Gordimer, 1993 – Toni Morrison, 1996 – Wislawa Szymborska, 2004 – Elfriede Jelinek, 2007 – Doris Lessing, 2009 – Herta Müller, 2013 – Alice Munro, 2015 – Svetlana Alexievici, 2018 – Olga Tokarczuk, 2020 – Louise Glück, 2022 – Annie Ernaux.
Două persoane au refuzat până acum Premiul Nobel pentru Literatură: Boris Pasternak în 1958, „a acceptat mai întâi, dar ulterior a fost determinat de autorităţile ţării sale (Uniunea Sovietică) să refuze premiul”, şi Jean Paul Sartre, în 1964, pentru că el refuza în mod constant toate onorurile oficiale.
Nimeni nu a primit Premiul Nobel pentru Literatură de mai multe ori.
În schimb, există o situaţie de acordare postumă. În 1931, Premiul Nobel pentru Literatură a fost acordat postum lui Erik Axel Karlfeldt. Din 1974, Statutul Fundaţiei Nobel stipulează că un premiu Nobel nu poate fi acordat postum, cu excepţia cazului în care decesul a survenit după anunţarea premiului Nobel.
Dag Hammarskjöld a primit, de asemenea, un premiu postum, Premiul Nobel pentru Pace în 1961.
Vineri, va fi anunţat Premiul Nobel pentru Pace, iar luni cel pentru Economie.
Viziunea politică a laureatului Nobel, László Krasznahorkai: „Ungaria este o ţară vecină cu Ucraina iar regimul Orbán adoptă o poziţie fără precedent. Cum poate o ţară să fie neutră atunci când ruşii invadează o ţară vecină?”
Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 2025, László Krasznahorkai, este un mare scriitor epic în tradiţia central-europeană care se întinde de la Kafka la Thomas Bernhard şi se caracterizează prin absurdism şi exces grotesc. Deşi păstrează o casă în Ungaria natală, Krasznahorkai a petrecut ultimii ani trăind în exil autoimpus la Berlin şi Trieste şi nu şi-a ascuns dispreţul faţă de politicile prim-ministrului Viktor Orbán, scrie The Guardian.
În romanul său „Baron Wenckheim’s Homecoming”, publicat şi în română, apare un personaj „malefic, bolnav şi atotputernic”, dar fără nume, care străbate oraşul într-un convoi de maşini negre şi pe care unii critici l-au identificat ca fiind o aluzie la premierul autoritar care guvernează Ungaria din 2010.
În timpul mandatului său, partidul Fidesz al lui Orbán a aliniat în mod sistematic universităţile, teatrele, agenţiile de ştiri independente şi industria cărţii la modelul său de „democraţie iliberală”. În ceea ce priveşte războiul din Ucraina vecină, Ungaria a încercat să adopte o poziţie neutră, condamnând războiul, dar şi blamând Ucraina şi aliaţii săi occidentali, rămânând în acelaşi timp una dintre puţinele ţări europene care nu au acordat ajutor militar.
Într-un interviu acordat Yale Review în februarie anul acesta, Krasznahorkai a declarat că învestirea lui Donald Trump l-a umplut de „groază” şi a descris eşecul lui Orbán de a-l condamna pe Putin ca fiind rezultatul unei mentalităţi „psihiatrice”.
„Ungaria este o ţară vecină cu Ucraina, iar regimul Orbán adoptă o poziţie fără precedent – aproape fără egal în istoria Ungariei”, a afirmat el. „Nu mi-aş fi imaginat niciodată că liderii politici maghiari vor vorbi despre aşa-zisa neutralitate în această chestiune! Cum poate o ţară să fie neutră atunci când ruşii invadează o ţară vecină?”.
Opere majore
El adoptă un ton mai contemplativ, fin calibrat, rezultând o serie de opere inspirate de impresiile profunde lăsate de călătoriile sale în China şi Japonia, potrivit lui Anders Olsson, preşedinte al Comitetului Nobel.
Despre căutarea unei grădini secrete, romanul său din 2003 „Északról hegy, Délről tó, Nyugatról utak, Keletről folyó” („Un munte la nord, un lac la sud, căi spre vest, un râu la est”, 2022) este o poveste misterioasă, cu pasaje lirice puternice, care se desfăşoară în sud-estul oraşului Kyoto. Opera are caracterul unui preludiu la bogata „Seiobo járt odalent” (2008; „Seiobo There Below”, 2013), o colecţie de şaptesprezece povestiri aranjate într-o secvenţă Fibonacci despre rolul frumuseţii şi al creaţiei artistice într-o lume a orbirii şi a impermanenţei. Aceasta reprezintă opera majoră a lui Krasznahorkai. De neuitat este în special scena de deschidere, în care o stârcă albă ca zăpada stă nemişcată în mijlocul râului Kamo din Kyoto, aşteptându-şi victima în vârtejurile de dedesubt. Invizibilă pentru mulţimea de oameni care trec pe lângă ea, pasărea devine o imagine evazivă a situaţiei particulare a artistului.
Firul conductor al cărţii este mitul japonez despre Seiobo, care, potrivit legendei, protejează grădina care, la fiecare trei mii de ani, produce fructe care conferă nemurirea. În carte, mitul se referă la crearea unei opere de artă şi, într-o serie de episoade, urmărim geneza unei astfel de opere în cele mai diverse epoci şi medii. Adesea, actul creaţiei are loc după o lungă perioadă de pregătire marcată de tradiţie şi măiestrie practică. Operele pot apărea şi ca rezultat al unor circumstanţe întârziate sau confuze, ca în povestea transportului periculos al unui tablou neterminat al renumitului artist renascentist Pietro Vannucci de la Florenţa la Perugia, oraşul natal al acestuia. În timp ce toată lumea crede că Perugino, aşa cum este cunoscut în mod obişnuit, a renunţat la pictură, în Perugia are loc un miracol.
Artistul însuşi este, ca de multe ori în „Seiobo There Below”, absent din aceste povestiri. În schimb, ni se prezintă personaje care stau uşor într-o parte a operei care urmează să ia naştere. Acestea pot include îngrijitori, spectatori sau meşteri devotaţi, care rareori sau chiar niciodată nu înţeleg semnificaţia operei la care participă. Cartea este o reprezentare magistrală, în cursul căreia cititorul este condus printr-o serie de „uşi laterale” către actul inexplicabil al creaţiei, descrie Comitetul Nobel opera scriitorului.
