Sofia Folberth s-a născut și a trăit în Criț, chiar și atunci când n-a mai locuit acolo.
Pentru că, spune ea azi, Heimat este locul în care te simți acasă, care e înăuntrul
tău, ce ai aici, în tine.
A rămas țintuită de pământul lor multă vreme, a plecat la familie în Germania,
foarte târziu. Și-a purtat rădăcinile, un timp, departe de casă. Dar n-a rezistat. S-a
întors an de an și a început să caute arhiva bisericii săsești, să măture biserica, să
șteargă păianjenii.
A recuperat vechile documente, Caietele Vecinătăților scrise de la 1615 până în
1991. Comunitatea ei se destrămase, dar cuvintele scrise mai puteau fi adunate. A
dus tot ce a mai găsit după plecarea sașilor în sacristia Bisericii și a început să
scrie. Nu avea creioane, nici hârtie. A cerul „o felie de foaie” si de la Poliție. A
scris și pe dosul unor calendare.
Singură, Sofia și conștiința ei, recuperau istoria. Scriind, memora. Sofia exersa
neuitarea. Astfel a ajuns sursă și protagonista unor cărți de literatură monografică
despre satul ei, emblematic pentru cultura și istoria sașilor din Transilvania: „Criț.
Istoria, poveștile și viața unui sat de sași” și „Vecinătăți la sașii din Criț. Rânduieli
scrise de la 1615 la 1991”.
Iar toți călătorii care s-au oprit la Biserica Fortificată din Criț de-a lungul anilor au
putut-o asculta povestind turiștilor de pretutindeni, istoria satului și a bisericii ei.
Sofia făcea tot ce putea ea pentru ca timpul să nu îngroape trecutul lor. Să nu
îngroape viața lor.
De la începuturile Festivalului Săptămâna Haferland este și sufletul acestei
sărbători a sașilor care-i aduce înapoi în Heimat pe toți cei care nu au uitat.
Bucuria de a trăi
S-a născut la începutul secolului trecut, pe 29 iunie 1922, de Sfântul Petru și Pavel,
când sașii obișnuiesc să ridice o cunună de flori deasupra satului. După petrecerea
de sărbătoare, în ziua aceea, au mers cu toții la teatru – unde într-un shop special
amenajat, o trupă de actori amatori, din sat, jucau piesa Călărețul alb. Spre sfârșitul
piesei, când era mai palpitant, pe mama Sofiei au apucat-o durerile. În drum spre casă, cică femeia i-ar fi zis: „Nu mai puteai să stai și tu un pic, să mă lași să văd
cum se termină?”
Sofia, cea născută prima în familia ei, avea să trăiască tot ce mai bine de un secol
de istorie a aruncat în calea unui om.
Își amintește fiecare detaliu de la cum arăta prima mașină care a trecut prin Criț, la
culoarea podoabelor sicriului Reginei Maria, cortegiu pe care l-a urmărit la Arcul
de Triumf. Își amintește adresa unde a servit în casa unei familii de industriași din
București. Avea 16 ani și a fost trimisă, ca mai toți tinerii sași, să experimenteze
viața și-n marile orașe. Sofia a mers de două ori la operă. Primul spectacol văzut a
fost Nunta lui Figaro. „Eram îmbrăcată în tiroleza mea și nu mă simțeam prea bine,
pentru că toate doamnele aveau rochii elegante. Dar tot m-am adus și după aceea,
că mi-a plăcut muzica”.
A trăit războiul când avea 20 de ani. A ajuns într-un lagăr din Germania cu un
copil în brațe. Racolată de americani pentru a fi parașutată în Transilvania cu
misiunea de a trasmite mesaje partizanilor din Munții Făgăraș, n-a putut pleca să-și
lase copilul în mâini străine. Dar a ajutat cât a putut.
I-a plăcut să învețe, era curioasă, pasionată de stele – a aflat că asta se numește
astrologie – îi plăceau pământul, agricultura, discuțiile celor mari, cărțile. Totul!
Citea cărțile pe care sâmbăta le lua de la biblioteca școlii, atât pentru ea, cât și pe
cele pentru tatăl ei. Biblioteca școlii din Criț având atunci 817 volume.
Sofia are un dar special de orator. Ia cuvântul la întruniri, aniversări, uimind
audiența. Vorbește săsește – o veche versiune flamandă -, germana, în care scriau
sașii, latina proverbelor, și apoi, din clasa a patra, a învățat româna la școală, fiind
și limbă de predare a Istoriei României. Și acum știe lecția despre Petru Rareș, din
care a dat examen.
La Criț se păstrează cel mai vechi regulament școlar de pe teritoriul României, de
la 1593. Într-unul din articole, Rectorul școlii atrage atenția „dacă elevii noștri
pleacă din sat și nu știu latină și greacă, a cui va fi vina? A lor sau a noastră?”
„Tata nu se culca seara până nu citea ceva. Chiar și câteva pagini dintr-un calendar
agricol sau un ziar, orice, dar trebuia!”, spune Sofia. Împreună cu el a învățat să lucreze pământul, să planteze pomi, să discute despre lumea cea mare. Sofia
absorbea totul.
Suntem ca pomii
„La noi semănau câmpul doar bărbații. Pentru că nu era muncă deloc ușoară. Dar
într-o toamnă m-a luat tata și a zis: Sofia hai să te învăț să semeni grâul, pentru că
eu oi pleca la război, pleacă toți bărbații, iar voi femeile trebuie să știți. Mi-a dat
săculețul cu grâu și am pornit pe ogor. Eram foarte mândră de mine. Mi-a arătat
cum să arunc cu mâna boabele, la dus și la întors pe rânduri, nu e simplu, să știți.
Trebuia să cuprinzi zece centimetri din fiecare porțiune aruncată înainte ca să fie
rândul la fel de des pentru că la sfârșit aveai mai puține boabe în mână. Dar vai, ce
bucuroasă am fost că am semănat! Mi-a plăcut toată viața să lucrez cu pământul!
Să vezi cum cresc plantele, e la fel cum vezi crescând copiii!”
Dar, ca să vezi cum cresc plantele, trebuie să nu sădești în pământul mort.
„Când pui o plantă, un puiete, orice în pământ, tata îmi spunea să ai grijă, să pui la
rădăcină pământul de deasupra, cel văzut de soare, care are viață în el, are gâze și
verdeață. Pentru că dacă pui pământul de jos, ăla e pământ mort. Și nimic nu
rodește din pământ mort.”
În ultimii ani, Sofia Folberth a ascultat la radio știrile despre migrație, conflicte,
războaie. Astfel că, s-a hotărât să spună povestea conviețuirii, a plecărilor și
venirilor care îmbogățesc lumea, într-o viitoare carte.
