Cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla în România înainte de izbucnirea unei epidemii

Inquam Photos / Octav Ganea

Imaginați-vă așa: mințile noastre sunt în aceste zile niște depozite cu dinamită, iar într-o seară un bețiv dă buzna cu o făclie înăuntru. Cine ar putea juca rolul bețivului? Isteria în masă.

Din fericire, nu ne aflăm în acest punct. Da, stăm cu nervii în batistă. Da, ne aprovizionăm ca pentru o zombie-apocalipsă, dar asta este și o extensie exagerată a unui mai vechi reflex de-al nostru – acela de sectanți ai cumpărăturilor în proporții absurde. Și să nu dăm cu piatra-n bășcălie, căci e bine că noi, un popor cu ticul nevrozei, folosim supapa asta ca barbituric. Din partea mea, să fie carnaval de meme-uri, orice ne ține rațiunea în hățuri.

Deci, isteria în masă. Ăsta este pericolul cu care cochetăm de câteva zile. Literatura de specialitate descrie isteria în masă ca fiind o patologie socială, al cărei motor de răspândire este „iluzia colectivă”. Grosso modo rezumând plaja de nuanțe: ai 100 de persoane care cred cu tărie în zvonul unui eveniment catastrofic, fără ca el să se fi petrecut, și încet-încet încep să dezvolte diverse simptome caracteristice acelei catastrofe, însă fără a fi reale.

De exemplu, în cazurile asociate cu apa contaminată sau cu un accident chimic este nevoie de un simplu miros dubios identificat într-o anumită locație (corporație, de pildă), ca dinamica isteriei în masă să se pună în funcțiune, transmițându-se între membrii acelui colectiv, în doze mai mici ori mai mari.

Focarul unei isterii în masă poate fi perpetuat printr-o sumedenie de factori, iar forța vizuală a mass-media este unul dintre declanșatorii majori.

Legenda urbană legată de Ambulanța Neagră se încadrează tot în tiparul sociologic al isteriei în masă. Sau și mai exact: o întâmplare din 1956, în Taiwan. Timp de câteva săptămâni, locuitorii din Taipei au fost terorizați de zvonul că un psihopat umbla pe străzi și tăia la întâmplare oamenii cu o lamă. Pe măsură ce tabloidele au exploatat povestea, liniile telefonice ale poliției au fost luate cu asalt, primind apeluri de la „victimele” inexistentului psihopat. La final, psihologii și sociologii au concluzionat că oamenii raportaseră, de fapt, semne banale de pe piele, cum ar fi mici zgârieturi, pe care le aveau în urma neatenției în manevrarea obiectelor casnice. Sau chiar ciupituri de insecte.

Printre simptomele comune ale isteriei în masă se numără: greața, amețelile, leșinul, durerile de cap, durerile abdominale, hiperventilație, tuse, oboseală, somnolență, lipsă de energie, ochi injectați, dureri în piept, vărsături. Multe dintre simptomele de mai sus se găsesc și în simptomatologia coronavirusului.

Bun. Acum, închipuiți-vă ce ar declanșa o isterie în masă la noi. Supraaglomerarea spitalelor. Ambulanțe gonind spre urgențe false. Serviciul 112 blocat de apeluri. Haos în aeroporturi. Un vacarm suprarealist al unei epidemii imaginare înainte de-a se petrece epidemia reală.

Problema care ne-a întunecat luciditatea este că până să ajungă la noi bulgărele chinezesc, COVID-19 și-a creat o veritabilă mitologie vizuală:

  • scenele cu doctori epuizați leșinând în spitalele din Wuhan;
  • mărturiile disperate de pe Weibo;
  • cazul orwellian al medicului Li Wenliang, hărțuit de poliție după ce a raportat în premieră existența virusului;
  • diversele tentative ale autorităților de măsluire a bilanțului;
  • cadrele cu infectați scoși cu forța din locuințe de acei „cyborgi” vidați în costume speciale și târâți în dube pentru a fi duși în carantină;
  • orașele închise, străzile pustii, ambientul de „Resident Evil”;
  • magazinele golite;
  • criza măștilor chirurgicale;
  • taximetrista trasă cu forța din mașină, pentru că nu purta mască, și ucisă de polițiști în busculada creată.
  • (Plus faptul că este un virus apărut la o altă rasă. Există rasismul sanitar. Nu-i nimic nou sub soare, europenii l-au simțit și față de africani când SIDA a ieșit la rampă.)

Am fost expuși cognitiv sistematic la astfel de imagini (excitație cinematografică) și ele ne-au fixat parametrii percepției sociale a virusului, fibrilația de cetate asediată. Practic, în momentul în care coronavirusul a depășit granițele Chinei și a ajuns în Europa, COVID-19 a venit la pachet cu un „praxis distopic”, lăsând impresia că el poate fi combătut doar prin metode draconice, la limita coloniei penitenciare. Căci nu doar frica de moarte însoțește invazia acestui virus, ci și aceea de ghetoizare.

Nimeni nu a explicat până acum ce implică, pas cu pas, intrarea în carantină. Voi avea voie să-mi văd familia într-un cadru sanitar sigur? Nu voi avea voie? Dacă sunt izolat la domiciliu, cum se va petrece asta? Voi putea să interacționez cu restul membrilor din familie sau vom sta fiecare zăvorâți într-o cameră diferită? De câte ori mi se vor preleva analize? Toate aceste detalii sunt foarte importante, pentru că nu toți oamenii gândesc limpede în anxietate sau sunt dotați cu răbdarea și calmul unui sihastru.

Băsescu a definit bine carantina – un „act de agresiune controlată a statului”, în „favoarea cetățenilor”, dar înainte de toate un act de agresiune.

Este vitală acum o comunicare așezată, „blândă” și bazată pe „banalizarea” virusului, cum o face cercetătorul în biologie experimentală Mihai Netea – AICI. Nu voci aspre și mâhnite, somnoroase sau bâlbâite ori carieriști deveniți vedete pe cârca panicilor medicale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here