Spionul care a spălat în public rufele murdare ale Kremlinului. „Oricât de rău ne-a mers nouă anul ăsta, pariez că lui Kudriațev îi va merge și mai rău”

„Un apel telefonic fals dezvăluie noua față urâtă a spionajului internațional”, subliniază scriitoarea ruso-americană Anna Arutunian, autoarea cărții „The Putin Mistique”, într-un articol de opinie din The Moscow Times, comentând subiectul otrăvirii de către FSB a opozantului rus Alexei Navalnîi.

🔹 Este trist că, pe lângă filmul apocaliptic care a devenit 2020, l-am pierdut și pe John Le Carré, cronicarul acelui gen de spion în care ne place să credem: inteligent, competent, înfumurat.

Gândește-te numai la acele figuri trase și la cuvintele concise și învăluite în mister. Acele fundaluri gri, romantice, ale Budapestei sau Pragăi și greutatea insuportabilă de a ști prea multe secrete. Conștientizarea pericolului și compromisul moral care se ascunde după fiecare colț.

Pentru că Le Carré nu mai este în preajmă ca să ne ofere un model de spion plăcut din punct de vedere estetic, ne rămâne să ne uităm la cel adevărat. Konstantin Borisovici Kudriațev.

Care, după ce l-a întrebat în mod expres, de cel puțin două ori, pe Alexei Navalnîi, aflat sub acoperire, dacă este în regulă să discute detaliile top secret ale unei tentative de asasinat pe o linie nesecurizată, a descris cum a fost frecată cu otravă de nivel militar lenjeria intimă a lui Navalnîi și cum el, Kudriațev, a curățat pantalonii după aceea.

„Nu-i nicio problemă”, a întrebat el din nou la sfârșit, „că discutăm pe o linie nesecurizată, sunteți sigur?”

Dar, înainte de a ne alătura celorlalți care se delectează cu incompetența spectaculoasă a FSB pe care o dezvăluie acest apel fals, luați în considerare că acest Kudriațev, un ofițer FSB, înțelege ceva ce restul observatorilor uită adesea.

„Știți”, a spus el, „circumstanțele neprevăzute sunt cel mai grav factor din profesia noastră”.

Gândiți-vă: nu numai că este 7 dimineața, dar te lupți și cu COVID, probabil febril și abia coerent. Dintr-o dată, ecranul telefonul tău se aprinde cu numărul FSB, șefii tăi.

Cu excepția faptului că nu este șeful tău, ci mai degrabă un asistent al unuia dintre șefii șefului tău, care are nevoie de raportul tău deoarece șeful Consiliului de Securitate, Nikolai Platonovici Patrușev, nu poate fi lăsat să aștepte. Ce faci? Verifici de două ori că este în regulă să vorbești pe o linie nesigură și apoi verși tot ce ai în gușă.

Dezvăluie asta o incompetență flagrantă? Bineînțeles că da, și oricât de rău ne-a mers nouă anul ăsta, pariez că lui Kudriațev îi va merge și mai rău.

Sugerează spusele lui că atât în ​​operațiunile externe, cât și pe plan intern, serviciilor de securitate ale Rusiei a încetat să le mai pese dacă se dau de gol? Probabil.

Dar cred că unul dintre cele mai înspăimântătoare aspecte ale acestei povești este cât de umani sunt toți acești oameni.

Și dacă în trecut serviciile de securitate au avut luxul de-a se învălui în mistica secretului și a puterii, viteza cu care jurnalismul cetățenesc poate accesa informațiile a făcut ca totul să nu mai aibă sens.

Chiar și personajele lui Le Carré: uităm adesea cât de conflictuale, predispuse la erori și umane erau, de fapt. Ne-am îndrăgostit de strălucire, când tocmai umanul a făcut ca opera lui să fie semnificativă.

În zilele noastre, investigatorii privați, independenți și mult mai motivați, pot face munca agenților de informații mai repede și mai bine. De asemenea, ei pătrund în acea competență iluzorie, acea omnisciență și acea atotputernicie pe care le atribuim oamenilor ce ar trebui să ne guverneze și să ne păstreze în siguranță, dar care, în schimb, urmăresc activiștii opoziției și le otrăvesc lenjeria.

Nicăieri puterea acestui mit – și fragilitatea lui – nu este mai evidentă decât în omul din vârful mizeriei ambițiilor și debilităților umane care este statul rus: Vladimir Putin.

Observați felul în care a răspuns la o întrebare despre dezvăluirile din Bellingcat în timpul conferinței sale de presă: s-a poticnit și a deviat până la punctul în care a început să spună adevărul, așa cum îl vede el. Și adevărul, așa cum crede el, a fost că, din moment ce CIA urmărea serviciile de securitate ale Rusiei, atunci, desigur, FSB urma să-l fileze pe Navalnîi.

Ceea ce spune Putin nu este o negare, ci o scuză. Scuza unui lider frustrat care știe că oamenii o dau în bară și că trebuie să acopere acest lucru; și o face prin fluturarea acelui alt mit în care a ajuns să creadă – atotputernicul CIA.

Va fi acesta un punct de cotitură? Este o jenă uriașă, dar este puțin probabil să transforme radical modul în care funcționează FSB și nici măcar nu este clar dacă vor cădea niște capete.

La urma urmei, Kremlinul a devenit expert în negări neverosimile – ei vor nega în continuare, desigur, și nu mai contează dacă versiunile lor sunt credibile. În anumite privințe, guvernul rus este destul de bun în a lucra cu circumstanțe neprevăzute, tocmai pentru că știe cât de puternice pot fi acestea. În loc să încerce să le eradicheze, Kremlinul le îmbrățișează.

În ultimii cinci ani, a ajuns să se bazeze din ce în ce mai mult pe inițiativele de jos în sus, adică subcontractarea de freelanceri, și ca unii dintre agenții săi să compenseze prin ambiție proasta pregătire.

Sistemul are un avantaj prin faptul că este extrem de flexibil și complet negabil. Dar există un dezavantaj: operațiunile conduse de aventurieri slab instruiți și slab coordonați sunt greu de controlat.

Și probabil aceasta va fi cea mai descumpănitoare moștenire a acestui talmeș-balmeș spectaculos: cine, exact, este la butoane și, mai ales, cum poate fi tras la răspundere? 🟦

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here