Fiecare aspect al capacității Iranului de a proiecta putere regională este degradat cu succes, scrie, pentru Al Jazeera, Muhanad Seloom, profesor asistent de politică internațională și securitate la Institutul de Studii Postuniversitare din Doha și cercetător onorific la Universitatea din Exeter.
La două săptămâni de la lansarea Operațiunii „Epic Fury”, narațiunea dominantă s-a stabilizat într-un tipar familiar: Statele Unite și Israelul au intrat într-un război fără un plan. Iranul ripostează în întreaga regiune. Prețurile petrolului cresc vertiginos, iar lumea se confruntă cu un nou impas în Orientul Mijlociu. Senatori americani au numit situația o greșeală. Posturile de știri prin cablu au inventariat crizele. Comentatorii au avertizat asupra unui război de durată.
Corul acestor voci este puternic și, în anumite privințe, de înțeles. Războiul este urât, iar acesta a impus costuri reale pentru milioane de oameni din Orientul Mijlociu, inclusiv pentru orașul în care locuiesc.
Dar această narațiune este greșită. Nu întrucât costurile ar fi imaginare, ci întrucât criticii măsoară lucrurile greșite. Ei invocă prețul campaniei, ignorând în același timp bilanțul strategic.
Dacă ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în realitate cu principalele instrumente de putere ale Iranului – arsenalul său de rachete balistice, infrastructura nucleară, sistemele de apărare aeriană, marina și arhitectura de comandă a rețelelor sale proxy – imaginea care se conturează nu este una a unui eșec american. Este una a unei degradări sistematice, în etape, a unei amenințări care a fost lăsată să crească timp de patru decenii de administrațiile anterioare.
Scriu aceste rânduri din Doha, unde rachetele iraniene au declanșat alerte pentru ca locuitorii să se adăpostească, iar Qatar Airways a început să opereze zboruri de evacuare. Am trăit patru ani de război în Bagdad.
Am lucrat pentru Departamentul de Stat al Statelor Unite și am consiliat agenții de apărare și informații din mai multe țări. Nu am niciun interes să susțin războiul într-un mod propagandistic.
Dar mi-am petrecut cariera academică studiind modul în care statele autorizează folosirea forței prin intermediul instituțiilor de informații, iar ceea ce văd în campania actuală este o operațiune militară recognoscibilă, care avansează prin etape identificabile împotriva unui adversar a cărui capacitate de a proiecta putere se prăbușește în timp real.
Un arsenal construit de-a lungul deceniilor, demontat în câteva zile
Lansările de rachete balistice iraniene au scăzut cu peste 90%, de la 350 pe 28 februarie la aproximativ 25 pe 14 martie, potrivit datelor disponibile public. Lansările de drone spun aceeași poveste: de la peste 800 în prima zi la aproximativ 75 în ziua a 15-a.
Cifrele provenite din declarațiile militare americane și iraniene diferă în detalii, dar converg în privința tendinței generale. Sute de lansatoare de rachete iraniene au fost scoase din funcțiune. Potrivit unor relatări, 80% din capacitatea Iranului de a lovi Israelul a fost eliminată.
Capacitățile navale ale Iranului — ambarcațiunile rapide de atac, submarinele de mici dimensiuni și capacitățile de minare — sunt în curs de eliminare. Sistemele sale de apărare aeriană au fost reduse până la punctul în care Statele Unite operează acum bombardiere B-1 non-stealth deasupra spațiului aerian iranian, o decizie care semnalează o încredere aproape totală în dominația aeriană.
Campania s-a desfășurat în două faze distincte.
Prima a suprimat apărarea aeriană a Iranului, i-a decapitat sistemele de comandă și control și i-a degradat infrastructura de lansare a rachetelor și dronelor. Până la 2 martie, Comandamentul Central al SUA a anunțat obținerea superiorității aeriene locale deasupra vestului Iranului și a Teheranului, realizată fără pierderea confirmată a vreunui avion de luptă american sau israelian.
A doua fază, aflată acum în desfășurare, vizează baza industrială de apărare a Iranului: facilități de producție a rachetelor, centre de cercetare cu dublă utilizare și complexele subterane unde sunt stocate stocurile rămase. Nu este un bombardament fără scop. Este o campanie metodică menită să se asigure că ceea ce a fost distrus nu poate fi reconstruit.
Iranul se confruntă acum cu o dilemă strategică ce se accentuează pe zi ce trece. Dacă își lansează rachetele rămase, își expune lansatoarele, care sunt apoi distruse rapid. Dacă le conservă, pierde capacitatea de a impune costuri în acest război. Datele privind lansările de rachete și drone sugerează că Iranul își raționalizează capacitățile rămase pentru salve programate politic, în loc să mențină un ritm operațional constant.
Aceasta este o forță care își gestionează declinul, nu care-și proiectează puterea.
Pragul nuclear pe care președinții americani anteriori l-au acceptat
O mare parte dintre criticile la adresa campaniei americano-israeliene se concentrează pe costuri, tratând situația anterioară ca și cum ar fi fost una lipsită de costuri. Nu era.
Iranul a intrat în 2026 cu 440 kg de uraniu îmbogățit la o puritate de 60% — suficient, dacă ar fi fost îmbogățit suplimentar, pentru până la 10 arme nucleare. Înainte de loviturile din iunie, Teheranul se afla la mai puțin de două săptămâni de a produce suficient uraniu pentru o bombă nucleară, potrivit evaluărilor serviciilor de informații americane. La acel moment, Agenția Internațională pentru Energie Atomică a recunoscut că acumularea de material aproape de nivel militar nu avea o justificare civilă clară.
Campania actuală a avariat și mai mult instalația nucleară de la Natanz. Cea de la Fordow rămâne nefuncțională. Facilitățile industriale de apărare necesare pentru refacerea capacității de îmbogățire sunt vizate în mod sistematic.
Oamenii rezonabili pot avea opinii diferite cu privire la faptul dacă alternativele diplomatice au fost epuizate pe deplin — negocierile mediate de Oman în februarie au arătat progrese reale, iar întrebările legate de faptul că Washingtonul s-a retras prea devreme sunt legitime.
Dar alternativa implicită a criticilor — continuarea reținerii în timp ce Iranul se apropia treptat de obținerea armei nucleare — este exact politica prin care a fost generată criza inițială. Fiecare an de „răbdare strategică” a adăugat centrifuge în halele de îmbogățire și kilograme în stocuri.
Limitele forței militare împotriva unui program nuclear sunt reale și, așa cum s-a argumentat în alte părți, loviturile pot distruge facilități, dar nu pot elimina cunoștințele. Cele 440 kg de uraniu îmbogățit rămân neidentificate.
Un regim succesor, indiferent de orientarea politică, va moșteni un mediu strategic în care argumentele pentru descurajarea nucleară au fost întărite, nu slăbite. Acestea sunt riscuri reale pe termen lung. Dar ele reprezintă argumente pentru o arhitectură diplomatică post-conflict cuprinzătoare, nu argumente împotriva campaniei în sine.
Strâmtoarea Ormuz: un atu iranian, care se epuizează
Închiderea Strâmtorii Ormuz domină comentariile critice. Senatorul american Chris Murphy a numit-o dovadă că președintele Donald Trump a evaluat greșit capacitatea Iranului de a riposta. CNN a descris-o drept dovadă că administrația a pierdut controlul asupra escaladării războiului.
Impactul economic este real: prețurile petrolului au crescut brusc, un record de 400 de milioane de barili de petrol urmează să fie eliberați din rezervele globale, iar statele din Golf se confruntă cu atacuri cu drone și rachete asupra infrastructurii lor energetice.
Dar această interpretare răstoarnă logica strategică. Închiderea strâmtorii a fost întotdeauna cea mai vizibilă carte de represalii a Iranului — și întotdeauna un atu care se epuizează. Aproximativ 90% din exporturile proprii de petrol ale Iranului trec prin insula Kharg și apoi prin strâmtoare.
China, cel mai mare partener economic rămas al Teheranului, nu poate primi petrol iranian cât timp strâmtoarea este închisă. Cu fiecare zi în care blocada continuă, Iranul își taie propria linie vitală economică și își înstrăinează singura mare putere care l-a protejat constant la Națiunile Unite. Închiderea nu afectează doar economia globală; accelerează izolarea Iranului.
Între timp, capacitățile navale de care Iranul are nevoie pentru a menține blocada — ambarcațiuni rapide de atac, drone, mine, rachete antinavă lansate de pe țărm — sunt degradate zilnic. Bazele sale navale de la Bandar Abbas și Chahbahar au fost grav avariate.
Întrebarea nu este dacă strâmtoarea se va redeschide, ci când și dacă Iranul va mai păstra vreo capacitate navală pentru a o contesta. Criticii compară provocarea escortării zilnice a sute de petroliere cu o sarcină logistică imposibilă. Dar nu este nevoie să escortezi petroliere printr-o strâmtoare dacă adversarul nu mai are mijloacele de a le amenința. Aceasta este traiectoria operațională.
O rețea de proxy care se fragmentează, nu se extinde
Escaladarea regională — Hezbollah reluând atacurile asupra Israelului, milițiile irakiene lovind baze americane, houthiții lansând amenințări în Marea Roșie — este invocată ca cea mai clară dovadă a unui eșec strategic americano-israelian. Războiul se extinde, spun criticii, la fel cum s-a întâmplat în Irak. Această interpretare înțelege greșit dinamica rețelei de alianțe a Iranului.
Cercetările mele despre modul în care statele autorizează violența prin intermediul actorilor proxy identifică patru niveluri de control: legitimarea strategică, coordonarea operațională, distribuția financiar-logistică și calibrarea negării plauzibile. Campania actuală le-a perturbat simultan pe toate patru.
Asasinarea liderului suprem Ali Khamenei a eliminat vârful piramidei de autorizare. Numirea fiului său, Mojtaba, ca succesor — un transfer dinastic fără precedent în Republica Islamică — semnalează fragilitate instituțională, nu continuitate. Structura de comandă a Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) a fost decapitată la mai multe niveluri — ministrul apărării interimar s-a numărat printre cei uciși.
Atunci când grupările proxy lansează atacuri de represalii în întreaga regiune, acest lucru nu este dovada unei rețele în expansiune; este dovada unei autorități de reacție predelegată — exact mecanismul pe care îl activează un sistem de comandă centralizat atunci când anticipează propria distrugere.
Predelegarea este un semn de disperare, nu de forță. Înseamnă că centrul nu mai poate coordona. Atacurile vor continua, dar vor deveni din ce în ce mai necoordonate, incoerente strategic și costisitoare politic pentru statele gazdă în care operează aceste grupuri.
Qatar și Bahrain arestează operativi ai IRGC. Kuweit și Arabia Saudită interceptează drone iraniene deasupra propriului teritoriu. Mediul regional care susținea arhitectura proxy a Iranului — inclusiv toleranța reticentă a statelor din Golf, temătoare de represalii iraniene — este înlocuit de o ostilitate activă.
Hezbollah este mai slăbit decât în orice moment de după 2006, afectat de peste un an de operațiuni israeliene înainte de începerea acestei campanii. Milițiile irakiene păstrează capacitatea de a lansa atacuri, dar o fac într-o regiune în care se confruntă cu o izolare tot mai mare.
Houthiții din Yemen au capacități proprii, dar le lipsește integrarea de comandă cu Teheranul care transformă activitatea de miliție în efect strategic. Ceea ce criticii descriu ca fiind un război regional în expansiune este mai bine înțeles ca un spasmod final al unei arhitecturi proxy al cărei centru de autorizare a fost distrus.
Un final clar
Cea mai puternică critică din punct de vedere politic este că administrația nu are un plan de final. Retorica lui Trump nu a ajutat: oscilația între „capitulare necondiționată” și sugestii de negociere, între schimbare de regim și negarea acesteia, alimentează impresia de incoerență strategică. Doar 33% dintre americani, într-un sondaj recent Reuters-Ipsos, au spus că președintele a explicat clar scopul misiunii.
Dar finalul este vizibil în etapele operaționale, chiar dacă retorica îl ascunde. Obiectivul este degradarea permanentă a capacității Iranului de a proiecta putere dincolo de granițele sale prin rachete, latență nucleară și rețele proxy.
O putem numi dezarmare strategică. Aceasta se apropie mai mult de abordarea Aliaților față de capacitatea industrială de război a Germaniei în 1944–1945 decât de războiul SUA din Irak din 2003. Analogia nu este perfectă: dezarmarea strategică fără ocupație necesită o arhitectură de verificare și aplicare care nu a fost încă propusă, dar logica operațională este aceeași.
Nimeni nu propune ocuparea Teheranului. Întrebarea este ce se întâmplă când bombardamentele se opresc, iar aici criticii ridică o preocupare legitimă, exprimată concis de Murphy după un briefing clasificat: ce împiedică Iranul să reia producția?
Răspunsul necesită un cadru post-conflict care nu există încă în spațiul public: un regim de verificare, un acord diplomatic sau o postură de aplicare susținută. Administrația datorează publicului american și partenerilor regionali o explicație clară despre cum ar arăta acest cadru.
Dar absența unui plan diplomatic public nu înseamnă că operațiunea militară eșuează. Înseamnă că aceasta merge înaintea diplomației — o problemă de secvențiere, nu una strategică. Condițiile militare pentru un acord durabil — capacitatea rachetelor iraniene degradată prea mult pentru a fi refăcută rapid, infrastructura nucleară inaccesibilă, rețelele proxy fragmentate — se conturează chiar acum.
Războiul este urât, dar strategia militară funcționează
Nimic din toate acestea nu minimalizează costurile umane. Peste 1.400 de civili au fost uciși în Iran, o povară morală pe care SUA și Israelul o vor purta. Creșterile de prețuri la petrol afectează fiecare economie de pe planetă. Cel puțin 11 militari americani au fost uciși. Trăiesc cu aceste sirene în fiecare zi, la fel ca toți locuitorii din Golf. Costurile sunt reale, sunt serioase, iar orice contabilizare care le ignoră este necinstită.
Dar criticii comit o altă eroare: tratează costurile acțiunii ca și cum costurile inacțiunii ar fi zero. Nu au fost. Ele au fost măsurate prin acumularea lentă a unei amenințări care, lăsată necontrolată, ar fi produs exact criza de care toată lumea spune că se teme: un Iran înarmat nuclear, capabil să închidă Strâmtoarea Hormuz după bunul plac, înconjurat de forțe proxy care ar putea ține întreaga regiune ostatică la infinit.
După șaptesprezece zile, liderul suprem al Iranului este mort, succesorul său este considerat rănit, iar fiecare instrument principal de proiecție a puterii iraniene — rachete, infrastructură nucleară, apărare aeriană, marină, rețele de comandă proxy — a fost degradat dincolo de posibilitatea recuperării pe termen scurt. Execuția campaniei a fost imperfectă, comunicarea publică slabă, iar planificarea post-conflict incompletă. Războiul nu este niciodată curat. Dar strategia — strategia reală, măsurată prin capacități degradate, nu prin ciclurile de știri televizate — funcționează.
Vor fi târâți aliații asiatici ai Americii în războiul cu Iranul?
