Sultane, vrem baclavale, nu hegemonie!

Când eram mic, aveam în cartier un munte de nisip, care fusese abandonat de-o basculantă lângă gardurile unui șantier. Erau anii 1990 și Europa de Est, proaspăt eliberată de comunism, se înclina ca un castel de conserve în haosul tranziției. Iar acolo, stând cu genunchii îngropați în nisip, noi, copiii cartierului, cât era ziua de lungă reproduceam cu jucăriile cam ce vedeam la TV. Eu deșertam dintr-o pungă soldăței de plastic, tancuri și tunuri și, printre zgomotele de arme pe care le imitam, repetam din reflex și-un nume: Nagorno-Karabah.

Mă jucam de-a războiul din Nagorno-Karabah fiindcă asta vedeam la TVR. Și-n plus, numele avea o rezonanță hipnotică, suna a colonie dintr-un film SF. Asta era prin vara lui ’94, când Roberto Baggio producea un infarct în masă Italiei, ratând celebrul penalty din finala cu Brazilia.

După aceea, încet-încet subiectul Nagorno-Karabah s-a topit în uitare. Pentru ca acum, 26 de ani mai târziu, să revină cu o poftă de război similară acelui an. De data asta, însă, mutându-se din punctul strategic al enclavei spre o zonă virgină a urii azero-armene.

După toate aparențele și grimasele actorilor internaționali implicați, pare că asistăm la tăierea de panglică a unui nou front.  

Este vorba de segmentul de frontieră Tavuș (Armenia) – Tovuz (Azerbaidjan). Un focar beligerant răsărit oarecum peste noapte, cu efect de „hodoronc-tronc”, în tatonările militare dintre cele două țări. Iar escaladarea din ultimele săptămâni, care s-a soldat cu morți, a implicat nu un „fitness” cu pietre și bâte ca între soldații chinezi și indieni în Himalaya, ci drone și artilerie. O acțiune militară per se, cu alte cuvinte.

Nici discursul politic nu a fost mai prejos: azerii i-au amenințat pe armeni cu declanșarea unui Cernobîl, spunându-le să nu uite că oricând pot încasa o rachetă în atomocentrala Metsamor, de lângă Erevan.

Mai interesant mi se pare, însă, tarotul geopolitic din jurul vechii feude – păstorită tradițional de Turcia și Rusia. Dacă deocamdată Moscova, luată pe nepusă masă, optează pentru declarații ponderate, în flacoane mici, Ankara în schimb alege să consemneze tema pe agenda neo-otomană a lui Erdogan, resuscitând principiul „o națiune, două state”; același principiu rău-famat – și spoit sub denumirea „o țară, două sisteme” – folosit de China pentru a-i pune lesă Hong Kong-ului.

Chiar de la primele gloanțe trase pe linia Tavuș-Tovuz, mass-media turcă (aservită în proporție de 90% regimului Erdogan) a început să agite resentimentele armenilor, plimbând cu pompă imperială o declarație a ministrului turc de Externe, Mevlut Cavusoglu. „Suntem gata să ne dăm viața pentru Azerbaidjan”, a baletat Cavusoglu întru unitatea cosmică a națiunilor turcice.

Emfaza telenovelistică a ministrului turc trebuie citită ca o șopârlă cu două capete. Cu un cap îndreptat spre Kremlin, iar cu celălalt îndreptat spre „nevăzutul” din raionul Tovuz.

Declarația lui Cavusoglu venea în contextul demiterii șefului diplomației azere, Elmar Mammadyarov, de către președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev. Mammadyarov ocupa fotoliul de ministrul de Externe din 2004 (!), deci butonul „delete” apăsat de Aliev nu a fost un buton „delete” oarecare. Asta și pentru că Mammdyarov era cunoscut drept cârtița Moscovei în dosarul Nagorno-Karabah, ceea ce înseamnă: Turcia-Rusia, 1-0.

Odată golit biroul lui Mammadyarov, președintele turc a format numărul lui Aliev ca să-l asigure de întregul suport și, spun unii experți în politici transcaucaziene, să-i facă și oferta unei alianțe exclusive turco-azere. În limbaj liber de proxenet, a unei vasalități exclusive a politicii externe azere față de „marketingul” sultanist al lui Erdogan, în a cărui constelație gravitează și recenta re-transformare a catedralei Sf. Sofia în moschee.

Dar care este „nevăzutul” din Tovuz? Peste trei luni, în acest raion de uscăciune subtropicală vor începe niște livrări de gaze către Europa. Mai mult, zona Tavuș-Tovuz este înconjurată de un mirific păienjeniș infrastructural prin care Azerbaidjanul vrea să-și împingă resursele energetice spre piața occidentală.

Păienjenișul: conducta de petrol nerafinat Baku-Tbilisi-Ceylan, Coridorul Sudic de gaze, conducta Baku-Supsa, calea ferată Baku-Tbilisi-Kars, autostrada Baku-Tbilisi. Acum, dacă tu ai fi Erdogan, n-ai dori să-ți înfigi aici un robinet în numele „legăturilor frățești”, după modelul Putin, mai ales când ai contextul unui conflict înghețat azero-armean cu un mecanism de reglementare la fel de varză ca cel din dosarul transnistrean (inutila struțo-cămilă CUC – Comisia Unificată de Control)?

Să repetăm în cor: umbra lui Erdogan peste Mediterana, umbra lui Erdogan peste Eufrat, umbra lui Erdogan la Marea Neagră, umbra lui Erdogan în Libia, umbra lui Erdogan în Caucazul de Sud. Sultanul, arogându-și mai nou o etichetă de Mehmet al II-lea și strivind ca pe-un chiștoc moștenirea lui Ataturk, țese cu răbdare, cu sârg și (până la proba contrarie) cu succes o influență hegemonică în care și UE are o vină cât casa de mare.

Vina? Erdogan i-a acceptat pretențiile de extindere spre Caucazul de Sud, dar când i-a cerut sprijin politic pentru tratativele de pace cu gherila kurdă PKK, UE i-a trântit ușa în nas. Asta se întâmpla prin 2013, o-ho-ho, o lume deja scufundată.

Apropo de extindere, vă mai aduceți aminte de acel hit de vară numit Parteneriatul Estic? Câte idealuri, câte dineuri, cât carierism. Azerbaidjan și Armenia s-au numărat printre țările care au semnat acorduri de parteneriat în cadrul proiectului, Republica Moldova era numită „steaua în ascensiune”, ce mai, Europa suna mai europeană decât însuși continentul.

Unde este acum Parteneriatul Estic? Dacă lăsați un pic pe birou ochelarii cu euro-dioptrii, în anumite zile îl puteți vedea la orizont. Flutură ca un halat zdrențuit rămas în cuierul unui etaj nu întru totul surpat dintr-o clădire întru totul prăbușită.