Declarațiile făcute miercuri de liderii reuniți la Summitul B9 de la București au calitatea de a fi pus un diagnostic precis și de a fi oferit un ghid fără cusur.
Cu notabila excepție a Ungariei, aflată în plină tranziție de la un regim pro-rus la unul pro-occidental, țările participante la formatul B9 nu au dileme cu privire la acțiunile și intențiile Rusiei, nu au îndoieli legat de rolul-cheie al Ucrainei în noua arhitectură de securitate, nu au ezitări în ceea ce privește imperativul coeziunii regionale și nord-atlantice, au planuri de răspuns pe termen lung la provocările momentului și își exprimă voința politică de a le propulsa de pe hârtie în realitate.
Secretarul general al NATO, Mark Rutte, chiar a insistat cu o tușă pozitivă din perspectiva vitală a atitudinii, pe fond, a SUA: “Este clar că toată lumea se străduiește foarte mult să meargă către acel 5%. Unele țări accelerează și trec chiar de 5% și vor ajunge acolo până în 2035. SUA văd și înțeleg aceste lucruri”.
Iar președintele Poloniei, Karol Nawrocki, a avut dreptate să remarce, la București, că: “B9 este mai important astăzi decât oricând în trecutul său. Nu suntem la o periferie aici, este vorba de un centru de gravitaţie al NATO”.
În fine, Declarația Comună a reuniunii B9 a marcat câteva puncte esențiale:
- “Uniţi în faţa unor ameninţări şi provocări profunde la adresa securităţii, în special a ameninţării pe termen lung reprezentate de Rusia, ne intensificăm în continuare contribuţiile la apărarea noastră colectivă. Ne asumăm responsabilităţi mai mari printr-o partajare sporită a sarcinilor şi prin creşterea investiţiilor în apărare”.
- “NATO trebuie să se concentreze asupra sarcinii fundamentale a apărării colective, inclusiv printr-o postură robustă de apărare avansată. Ne menţinem angajamentul de a ne asigura că planurile de apărare ale NATO sunt complet dotate cu resurse”.
- “Salutăm iniţiativele Baltic Sentry şi Eastern Sentry, care ne consolidează poziţia, precum şi Arctic Sentry, care reprezintă o etapă către o prezenţă mai puternică şi persistentă a NATO în Arctica”.
- “Extinderea în continuare a bazei industriale de apărare transatlantice, inclusiv prin creşterea capacităţii de producţie, lanţuri de aprovizionare mai rezistente, achiziţii multinaţionale eficiente, investiţii susţinute în cercetare şi inovare şi valorificarea lecţiilor învăţate prin cooperarea strânsă cu Ucraina, este esenţială pentru a face faţă provocărilor actuale în materie de securitate”.
- “Presiunea asupra Rusiei de a pune capăt războiului său ilegal de agresiune şi de a se angaja în mod semnificativ în negocierile de pace trebuie sporită”.
- “Suntem uniţi şi pregătiţi să continuăm să asigurăm o Alianţă mai capabilă de luptă, mai rezistentă şi mai bine pregătită, mereu gata să apere fiecare centimetru din teritoriul Aliat”.
Dacă privim Summitul B9 de la București prin prisma relevantă pentru noi – România are o istorie zbuciumată, iar geografic se află într-o regiune invariabil periculoasă, dată fiind proximitatea Rusiei – putem ușor conchide că suntem generația care chiar a avut noroc: căci are aliați, căci are cu ce și de ce să-i cointereseze, că în sfârșit are perspective rezonabile chiar dacă momentul geopolitic e pe alocuri catastrofal.
Este chiar un dar pe care, în sfârșit generoasă, istoria nu ni-l mai refuză: faptul că azi nu suntem singuri și nici izolați, precum și faptul că de peste două decenii rămânem ancorați într-un anturaj cu pereți dubli – deopotrivă o comunitate de securitate și o comunitate de valori înalte (libertate, democrație, stat de drept, economie de piață).
Dar pe cât de multe sunt motivele de a rămâne cu o senzație de confort strategic după această ediție a Summitului B9, pe atât de numeroase sunt și motivele de a ne face autoevaluarea dintr-o perspectivă cinstit de critică.
Întrucât este izbitor contrastul dintre ceea ce a oferit politica externă, miercuri, la București, și ceea ce oferă politica internă a Bucureștiului.
Pentru România, B9 a proiectat, după cum ziceam, o senzație de confort strategic. Dar în același timp, diagnosticul pus de liderii prezenți, cu privire la provocări și amenințări, ca și obiectivele și planurile de răspuns, enunțate de ei la unison, livrează un singur mesaj: nu este loc de breșe pe plan intern. Căci, și este cazul oricărei țări de pe lumea asta, nu poți să ai o politică externă adecvată fără o politică internă pe măsură.
În schimb, România strălucește în perioada asta tocmai prin încălcarea acestei axiome.
Summitul B9 de la București s-a derulat în condiții de criză politică aiuritoare, cu un guvern interimar la București și pe un fundal preexistent de polarizare care doar va fi stimulată de circumstanțele vitrege.
La Summitul B9 de la București au fost reiterate intenții și angajamente care presupun:
- Efort economic susținut (de pildă: cheltuieli în creștere, dar și creare de noi capacități industriale în sectorul apărării plus extinderea celor existente).
- Efort politic susținut (de pildă, un nivel adecvat de înțelegere și coabitare transpartinică, dar pentru asta este nevoie, înainte de toate, de o elementară stabilitate politică).
- Efort social susținut (de pildă, este esențial ca populația să fie făcută să înțeleagă rostul și amploarea travaliului care o așteaptă).
În toate cele trei acte de mai sus, un rol-mamut le revine, în esență, partidelor, guvernului, președintelui.
Dar zilele astea, în România, un lucru iese strident în evidență: rolul celor trei actori principali e un rateu incredibil.
Și ce putea fi mai simptomatic din acest punct de vedere, dar în și mai pronunțat contrast cu spiritul cultivat miercuri de B9, decât faptul că în timp ce summitul avea loc la București, tot la București programul SAFE, o piesă-cheie din planul european de răspuns la amenințarea rusă, primea o lovitură de grație ?
Cum?
Prin contestarea de către Avocatul Poporului și eventual atacarea la Curtea Constituțională a ordonanței care îl conține, ordonanță emisă în grabă de un guvern grăbit să-și evacueze birourile, la presiunea unor politruci. Urmările vor fi cele de rigoare – precum decredibilizarea, eventual și întârzierea programului SAFE, pe segmentul său românesc.
Cazul SAFE este, de altfel, o ilustrare fără drept de apel a modului în care o politică internă lipsită de discernământ poate afecta temelia unei politici externe inspirate.
Degeaba se numără România printre cei mai mari beneficiari ai inițiativei europene de apărare, dacă se faultează de una singură.
Există, desigur, și un caz de bune practici, e vorba de Polonia, celălalt mare beneficiar al SAFE.
Ce contrast ! În timp ce Varșovia se apucă deja de semnat contracte, Bucureștiul se apucă de autosabotarea oportunității. Și nici la polonezi apele nu sunt neapărat foarte limpezi la vârful politicii interne, dar acolo taberele politice aflate non-stop în confruntare par să fi înțeles că unele zone chiar nu e voie să fie transformate în fronturi anti-naționale.
Pentru România lui 2026, lecția este iarăși simplă, dar grăitoare: degeaba ai aliați și degeaba ai perspective, dacă ori nu știi să profiți de ele, ori pur și simplu îți bați joc în mod programatic.
