<< Europa începe să se reînarmeze și să-și regândească securitatea, ceea ce înseamnă că trebuie să decidă cât de mult va putea suporta din povara reprezentată de apărare >>, scriu SaraJane Rzegocki și Alvina Ahmed, într-o analiză CEPA.
<< Invadarea Ucrainei de către Kremlin a schimbat discuția despre relațiile transatlantice de securitate. Dacă scopul lui Vladimir Putin a fost să destrame Occidentul și să creeze diviziuni în cadrul Uniunii Europene (UE) și NATO, el a reușit, din neatenție, contrariul atunci când Rusia și-a invadat vecinul, în februarie. Atât statele membre ale UE, cât și cele ale NATO au demonstrat cea mai mare cooperare de la sfârșitul Războiului Rece, iar cererea președintelui rus, ca NATO să-și abandoneze politica „ușilor deschise”, a dus la grăbirea Suediei și Finlandei pentru a se alătura alianței militare.
Dar în timp ce, în rândul națiunilor occidentale, a fost puternică unitatea în condamnarea acțiunii Kremlinului, capacitatea UE și NATO de a lucra împreună pentru a consolida arhitectura de securitate transatlantică și europeană rămâne sub semnul întrebării.
La sfârșitul anilor 1990, aspirația UE de a deveni mai puțin dependentă de NATO a intrat în conflict cu prioritățile transatlantice de securitate. Madeleine Albright, pe atunci secretar de stat al SUA, a avertizat că apărarea europeană nu trebuie să rupă legătura cu NATO, să dubleze eforturile de apărare existente sau să discrimineze membrii care nu sunt în UE.
Dezbaterile asupra autonomiei strategice a UE au continuat de atunci, state membre, precum Franța, susținând un mai mare accent pe apărarea europeană, în timp ce administrațiile americane s-au „plâns” că Europa s-a bazat prea mult pe sprijinul american. Deși niciuna dintre părți nu a pledat pentru o apărare europeană complet independentă de NATO, dezbaterile privind o mai mare autonomie strategică și împărțirea sarcinilor au tensionat relațiile transatlantice. Și în ciuda schimbării operate de SUA în ceea ce provește postura de apărare în Asia, pentru a se confrunta cu China, administrațiile au rămas îndoielnice cu privire la activitățile din afara alianței transatlantice.
NATO și UE au stabilit sisteme de cooperare încă de la Războiul Rece și au căutat să contracareze influența malignă venită din partea Rusiei și Chinei, în timp ce lucrează la eforturile de consolidare a capacităților, cum ar fi Operațiunea Althea din Bosnia – Herțegovina. Comunicarea sporită între oficiali a fost folosită pentru a construi încrederea, iar la summitul NATO din 2016, de la Varșovia, cei doi actori au semnat o declarație comună care conține cea mai clară afirmare privind cooperarea UE-NATO până, la invadarea Ucrainei, în acest an.
Declarația spunea că UE și NATO au nevoie de „noi moduri de a lucra împreună și un nou nivel de ambiție” și vor coopera la antrenamente și exerciții, vor folosi interoperabilitatea și vor împărtăși informații acolo unde este posibil. În martie, UE a lansat cea mai recentă „Busolă strategică”, care s-a angajat să „consolideze cooperarea cu parteneri strategici precum NATO”. Dacă aceste strategii se vor traduce în acțiuni concrete, rămâne de văzut.
Realitatea curentă este că, în primul rând, cooperarea dintre UE și NATO în domeniul politicii de apărare, în special prin prisma războiului actual, rămâne limitată ca urmare a diviziunilor dintre membrii ambelor alianțe. Un sondaj Ipsos, de exemplu, a indicat că sprijinul pentru angajamentul diplomatic cu Rusia este semnificativ mai mare în Italia, Germania și Franța decât în SUA, în timp ce în luna mai, Italia și Ungaria au cerut public încetarea focului în Ucraina și discuții de pace cu Rusia. Deși, de atunci, majoritatea oficialilor europeni au respins posibilitatea, discuțiile despre o încetare a focului au demonstrat o lipsă de coeziune asupra deciziilor executive, o provocare cu care UE s-a confruntat în mod repetat. În mod similar, în NATO persistă diviziuni pe tema desfășurărilor de forte, Polonia și statele baltice cerând o prezență militară sporită în națiunile lor, în timp ce Franța, în ciuda desfășurării grupurilor de luptă în România și Estonia, împărtășește scepticismul Italiei, anume că Rusia ar viza țările NATO.
Pe măsură ce summitul NATO de la Madrid se apropie, acestea trebuie abordate, iar diviziunile interne trebuie abordate. Membrii trebuie să-i semnaleze lui Vladimir Putin că NATO este o alianță a democrațiilor, precum UE, și pot lucra împreună pentru un obiectiv comun, în ciuda diferențelor interne.
În lunile următoare, atât UE, cât și NATO vor trebui să abordeze tensiunile legate de politica de apărare. Deși desfășurarea de trupe și echipamente suplimentare pe Flancul Estic și creșterea cheltuielilor de apărare par asigurate, trebuie să se știe clar cine este responsabil de politica strategică. Și în timp ce SUA își doresc foarte clar o contribuție mult mai mare din partea statelor europene mai bine înarmate, acel proces de reînarmare abia începe.
Cel mai imediat, UE și NATO trebuie să transmită Rusiei un mesaj clar că Occidentul va continua să apere securitatea europeană, să ajute poporul ucrainean și să facă din Putin un paria până când va opri acest război fără sens. Dar în „culise”, comunitatea transatlantică trebuie să-și decidă forma viitoare. >>
Cel mai important Summit NATO în câteva generații – The Economist
