„Acordul G7 privind impozitarea corporațiilor globale are încă nevoie de aprobarea formală din partea unui set mai larg de țări și rămân multe detalii de elaborat pentru ca acesta să fie eficient. Chiar şi aşa, nu ar fi exagerat să descriem acordul ca fiind unul istoric”, scrie Dani Rodrik, pentru Project Syndicate.
<< Pe 5 iunie, principalele economii mondiale au anunțat un acord care le va consolida capacitatea de a crește impozitele asupra corporațiilor globale. Acordul are încă nevoie de aprobarea formală a unui set mai larg de țări și rămân multe detalii de elaborat pentru ca acesta să fie eficient. Chiar şi aşa, nu ar fi exagerat să descriem acordul ca fiind unul istoric.
Acordul G7 are două planuri. În primul rând, propune un impozit global minim de 15% pentru cele mai mari corporații. În al doilea rând, partea din profiturile globale ale acestor corporații va fi recuperată în țările în care își desfășoară activitatea, indiferent de locația sediului lor fizic.
Aceste obiective sunt o indicație la fel de clară ca oricare alta că regulile hiper-globalizării – conform cărora țările trebuie să concureze pentru a oferi corporațiilor globale oferte mai atrăgătoare – sunt în curs de rescriere. Până de curând, a fost opoziţia Statelor Unite cea care a făcut să stagneze armonizarea fiscală globală. Acum, administrația președintelui Joe Biden a fost cea care a dat impuls acordului.
De când a început cursa în domeniul impozitării corporaţiilor, în anii 1980, rata medie a scăzut de la aproape 50% la aproximativ 24%, în 2020. Multe țări au lacune generoase și scutiri care reduc rata efectivă la o singură cifră. Iar corporațiile globale mai dăunătoare au reușit să transfere profiturile către paradisuri fiscale pure, cum ar fi Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman sau Bermuda, fără a fi nevoie să își mute acolo vreo operațiune curentă. Estimările lui Gabriel Zucman, de la Universitatea din California, Berkeley, arată că o parte excesivă din profiturile externe ale corporațiilor americane e înregistrată în astfel de paradisuri fiscale, unde angajează doar câțiva oameni.
Lăsând deoparte întrebările legate de fezabilitatea administrativă, noul acord s-ar putea confrunta cu două obiecții opuse. Avocații justiției fiscale vor critica minimul global de 15% ca fiind prea scăzut, în timp ce multe țări în curs de dezvoltare vor scădea minimul global, ca o restricție nejustificată care le va obstrucționa capacitatea de a atrage investiții. Acordul încheiat de G7 pare să reflecte ambele seturi de preocupări: pragul scăzut ar putea calma preocupările țărilor în curs de dezvoltare, în timp ce repartizarea globală a profiturilor va permite jurisdicțiilor cu impozite mari să recupereze o parte din veniturile pierdute.
Dintre țările dezvoltate, numai Irlanda, cu o rată de 12,5%, pică sub minimul propus. Dar există țări mici, precum Moldova (12%), Paraguay (10%) și Uzbekistan (7,5%), care și-au stabilit ratele deosebit de scăzute pentru a atrage investitori străini, pe care îi consideră o sursă de locuri de muncă de calitate și tehnologii avansate. În mediile de investiții neospitaliere, impozitele mai mici reprezintă una dintre puținele modalități imediate prin care guvernele pot compensa companiile pentru numeroasele dezavantaje cu care se confruntă. Și cotele efective de impozitare din unele țări asiatice, cum ar fi Singapore (unde rata este de 17%, dar există cote mai mici pentru unele companii), pot sfârşi pe partea greșită a minimului.
Argumentul pentru aplicarea unui nivel comun privind impozitarea întreprinderilor este cel mai puternic atunci când țările au preferințe similare și doresc să evite dilema prizonierului, în care singurul lor motiv pentru a reduce impozitele este de a împiedica fuga în altă parte a capitalului. Acest lucru se poate aplica majorității țărilor dezvoltate, dar cu siguranță nu tuturor, după cum indică exemplele din Irlanda, Olanda și Singapore. Dar când țările diferă mult în ceea ce privește nivelurile de dezvoltare și alte caracteristici, ceea ce este adecvat într-una poate fi un obstacol în calea creșterii în alta.
SUA și țările europene cu taxe ridicate s-ar putea plânge de pierderea veniturilor fiscale atunci când țările mai sărace mențin rate mai mici. Dar nu este nimic care să împiedice astfel de țări să își impoziteze unilateral companiile de origine la rate mai mari: ele pot aplica pur și simplu impozitul pe profiturile globale ale companiilor interne, repartizate în funcție de cota de venituri pe care o obțin de pe piața internă. Zucman susține că fiecare țară poate face acest lucru pe cont propriu, fără armonizare globală sau chiar coordonare.
Aceasta este exact ceea ce prevede cel de-al doilea plan al acordului G7 (deși parcurge doar o parte din drum). Conform acordului, cele mai mari companii multinaționale cu marje de profit de cel puțin 10% ar trebui să aloce 20% din profiturile lor globale țărilor în care își vând produsele și serviciile.
Motivul pentru care SUA preferă un minim global, în plus față de repartizarea la nivel național, este acela că nu doresc să pună corporațiile în dezavantaj față de firmele altor țări, taxându-le la rate semnificativ mai mari. Dar acest motiv competitiv nu provine din dorința diferitelor țări sărace de a atrage investiții. Dacă SUA predomină și acestea din urmă pierd, va fi din cauza puterii relative, nu a logicii economice.
Administrația Biden a dorit inițial un impozit minim global de 21%. Compromisul eventual de 15% poate fi mic pentru a minimiza tensiunile cu țările mai sărace și pentru a le permite acestora din urmă să se conecteze. Echilibrul dintre regulile globale și suveranitatea națională ar fi putut fi atins în mod adecvat în acest caz.
Însă pentru țări precum SUA, acest lucru vine cu costul unor venituri fiscale mai mici, cu excepția cazului în care al doilea plan de repartizare este întărit. În cele din urmă, un regim global care sporește capacitatea fiecărei țări de a proiecta și administra propriile sisteme fiscale, în lumina propriilor nevoi și preferințe, se va dovedi mai robust și mai durabil decât încercările de armonizare fiscală internațională.
Ceea ce este acum clar este că țările care funcționează ca paradisuri fiscale pure – interesate doar să transfere profiturile de pe hârtie fără a aduce noi capitaluri – nu prea au multe de reproșat. Ele le-au oferit corporațiilor globale un serviciu excelent, permițând evitarea impozitelor, la costuri considerabile pentru trezoreriile altor țări. Regulile globale sunt pe deplin justificate pentru a preveni o astfel de acțiune flagrantă între cerșetor și vecin. Acordul G7 este un pas important în direcția corectă. >>
