„O relație bună între societățile libere și China nu este un lucru pe care regimul comunist de la Beijing să-l primească drept cadou. Este un lucru pe care China trebuie să-l câștige respectând regulile și normele comportamentului internațional și recunoscând suveranitatea altor țări, în loc să şi-o afirme doar pe a sa”, scrie Chris Patten, pentru Project Syndicate.
<< Regretatul George Shultz, secretar al Trezoreriei SUA sub președintele Richard Nixon și secretar de stat sub președintele Ronald Reagan, a fost unul dintre cei mai buni funcționari publici din istoria recentă americană. Când eram ultimul guvernator britanic al Hong Kong-ului, el mi-a oferit odată sfaturi înțelepte cu privire la relațiile cu Republica Populară Chineză.
Shultz mi-a spus că, în lunga sa experiență în afaceri și guvernare, comuniștii chinezi au încercat întotdeauna să definească relația altor țări cu ei în întregime prin propriile condiții. Au vrut ca noi restul să privim legăturile noastre cu China ca pe echivalentul politic al unei vaze chinezești frumoase și de neprețuit. Ne-ar permite să-l privim sau chiar să-l atingem, cu condiția să nu riscăm să-l scăpăm spunând sau făcând ceva despre care se poate crede că ar trebui să ne descalifice de la onoarea de a beneficia de favorurile Regatului de Mijloc.
Din experiența mea, acesta este un rezumat destul de corect al atitudinilor chineze. Dar nu este modul în care statele suverane își conduc de obicei relațiile dintre ele.
Relațiile bilaterale sunt în mod normal agregate ale deciziilor pe care țările le iau separat și împreună pentru a-și proteja și promova propriile interese. Asta include şi momentele în care e potrivit pentru fiecare să se adapteze intereselor celeilalte părţi. Există uneori un pic – sau, cu prietenii, mult – de a da și de a lua.
Mai mult, un stat suveran matur nu îi aruncă automat pe alții în bezna de afară dacă aceştia nu sunt de acord cu narațiunea despre locul său în lume, dacă votează într-un mod diferit la Națiunile Unite sau îi critică politicile interne atunci când contravin regulilor și standardelor internaționale. Nu amenință cu încetarea schimburilor cu ei şi nu îşi instruieşte ambasadori să împroaște insulte. Nici nu spune că va împiedica turiștii să viziteze cealaltă țară sau pe studenți de la frecventarea universităților de acolo. Un astfel de comportament nu demonstrează nicio înțelegere a calității esențiale de stimă pe care statele naționale civilizate și colaborative trebuie să o manifeste unul față de celălalt.
Luați în considerare doar câteva exemple despre ceea ce face regimul comunist chinez dacă cineva îndrăznește să-l calce pe bătături. În 2010, scriitorul și activistul pentru drepturile omului chinez Liu Xiaobo a primit Premiul Nobel pentru Pace. El a fost primul cetățean chinez care a avut această onoare și a treia persoană căreia i-a fost acordată în timp ce se afla în închisoare ori detenție. Jurnalistul german Carl von Ossietzky, laureatul din 1935, se afla la acel moment într-un lagăr de concentrare nazist, iar liderul politic birman Aung San Suu Kyi a primit premiul în 1991, după ce junta militară a țării a pus-o sub arest la domiciliu.
Aflat în această ruşinoasă companie, Partidul Comunist Chinez (PCC) a denunțat Comitetul Nobel norvegian, a cenzurat știrile despre premiu și a interzis schimbul comercial pe scară largă între Norvegia și China. (Desigur, chiar dacă China a pus Norvegia în cuşca sa diplomatică, multe produse norvegiene au ajuns încă în acea țară: vânzările de somon către Vietnamul vecin au crescut și, iată, exporturile de somon norvegian din Vietnam către China au crescut cu aceeași cantitate.
PCC face o excepție deosebită cu orice lider străin sau reprezentant oficial care îl întâlnește pe Dalai Lama. Când premierul de atunci al Regatului Unit, David Cameron, l-a întâlnit, în 2012, China a înghețat relațiile cu Marea Britanie până când Cameron s-a degradat pe sine și țara, cerându-și scuze pentru grava eroare.
Cel mai rău dintre toate e faptul de a avea orice relaţie de prietenie cu Taiwan, pe care Republica Populară Chineză nu l-a condus niciodată, deși PCC continuă să susțină că insula face parte dintr-o „singură Chină”. De fapt, după ce una dintre armatele împăratului chinez Kangxi a invadat insula, în secolul al XVII-lea, el a încercat să o vândă olandezilor, deoarece nu o considera parte a imperiului Qing. Poate că Marea Britanie ar trebui să își reînnoiască pretenția de suveranitate asupra Statelor Unite, deoarece George III a domnit acolo, odată.
Pretenţia Chinei de suveranitate asupra Taiwanului ar trebui contestată pe baza istoriei și a bunăstării celor 24 de milioane de cetățeni ai insulei democratice, dintre care mai puțin de 3% se descriu ca fiind chinezi. Sondajele arată că majoritatea covârșitoare se consideră fie taiwanezi, fie taiwanezi-chinezi. Dar acest lucru nu împiedică China să emită amenințări militare din ce în ce mai antagoniste împotriva lor.
Acum, să luăm în considerare cazul Australiei. Asigurate de ministrul chinez de Externe Wang Yi, la sfârșitul lunii ianuarie 2020, că boala detectată în Wuhan era „prevenită, controlabilă și vindecabilă”, autoritățile australiene au descoperit ulterior că China cumpăra discret materiale medicale din Australia și Marea Britanie. Guvernul australian a lansat apoi un apel perfect rezonabil la o anchetă completă și deschisă asupra cauzelor pandemiei de coronavirus, lucru care a declanșat o serie de atacuri coercitive economice și comerciale chineze împotriva Australiei.
În mod surprinzător, Noua Zeelandă, în mod normal o țară cu puternice drepturi ale omului și standarde democratice, a reacționat cu prudență la politicile Chinei de represiune brutală din Xinjiang și Hong Kong. Aproximativ 30% din exporturile țării se îndreaptă către China, iar pierderea accesului pe piață ar fi o lovitură grea. Mistrul de Externe al Noii Zeelande, Nanaia Mahuta, a sugerat recent, în mod apăsat, că exportatorii ar trebui să încerce să își diversifice piețele.
Confruntate cu toate acestea, societățile libere și deschise ar trebui să colaboreze pentru a-i face limpede Chinei că o relație bună necesită respectarea și apărarea ordinii internaționale bazate pe reguli. Mai mult, statele suverane ar trebui să ceară reciprocitate în relațiile cu China, în comerț, precum și în politică. Dacă guvernul chinez folosește comerțul ca armă atunci când nu îi place poziția politică a unei țări, democrațiile liberale ar trebui să urmărească această încălcare a normelor internaționale prin mecanismul de arbitraj al Organizației Mondiale a Comerțului, precum și bilateral, dacă este necesar. Și ar trebui să pledeze pentru aderarea Taiwanului, cel puțin în calitate de observator, la organisme internaționale precum Organizația Mondială a Sănătății.
O relație bună între societățile libere și China nu este un lucru pe care regimul comunist de la Beijing să-l primească drept cadou. Este un lucru pe care China trebuie să-l câștige respectând regulile și normele comportamentului internațional și recunoscând suveranitatea altor țări, în loc să şi-o afirme doar pe a sa. >>
