Joe Biden nu are timp de nevoiașii aliați occidentali, subliniază Edward Lucas într-un editorial din The Times.
🔷 Așteptările sunt mari. Administrația aflată acum pe picior de plecare a pus o tensiune serioasă pe relațiile transatlantice. Donald Trump a numit Uniunea Europeană „dușman”, iar NATO „învechit”. El i-a discreditat, numindu-i profitori, pe aliații care sacrificaseră vieți în războaiele conduse de americani în Irak și Afganistan. Sosirea lui Joe Biden la Casa Albă săptămâna aceasta se anunță pentru mulți o restabilire a normalității, în care o conducere americană disciplinată își va admite și își va ispăși greșelile, reconstruind încrederea cu aliații săi îndelung răbdători.
Să nu ne pripim. Pentru început, ideea unei epoci de aur în legăturile transatlantice este un mit. Certurile sunt normale (Suez, Vietnam, arme nucleare, Irak). Administrația lui Barack Obama nu a făcut excepție. Stilul său distant, tranzacțional, i-a înfuriat pe aliați. Europenii au fost înfiorați de politicile sale de branding, în special „pivotul către Asia” și „resetarea” cu Rusia. În mod similar, politica externă a administrației Trump a fost mai des caricaturizată decât înțeleasă. Strategia de Securitate Națională a reprezentat o apreciere clară a politicii moderne de putere și a concurenței geopolitice (și un mare pas înainte față de confuzia administrației Obama). În ciuda stilului impetuos, extrem de personalizat și a retoricii discordante a președintelui, factorii de decizie au luat în serios securitatea europeană: există mai multe trupe americane în Europa acum decât când Obama a părăsit funcția.
Mai mult, administrația Biden va avea mâinile pline de probleme interne: pandemia, economia și polarizarea politică, în principal. În ceea ce privește politica externă, această administrație este multilateralistă instinctiv, dar China va fi de departe prioritatea maximă, urmată de schimbările climatice. Preocupările Europei (care în termeni practici includ și Marea Britanie) se află pe undeva pe la fundul listei.
Prin urmare, ar trebui să evităm repetarea greșelilor pe care le-am făcut cu administrația Obama în 2008, când aliații europeni se așteptau ca aceasta să înceapă prin repararea abrazivei președinții a lui George W Bush. Conducerea americană nu este un terapeut pentru nevrozele nevoiașe ale europenilor.
Unele adevăruri dure au nevoie să fie reafirmate. În primul rând, avem nevoie de America. Aliații americani aleg să nu-și cheltuiască banii și își asumă riscurile necesare pentru a se apăra într-o lume periculoasă. Asta are consecințe. În al doilea rând, țările Europei sunt mai mari și mai bogate decât Statele Unite. Dacă vrem ajutor american în securitatea noastră, ar fi bine să oferim ceva solid la schimb. În al treilea rând, nu ne putem baza pe conducerea SUA pentru totdeauna. Curentele izolaționiste resentimentare sunt puternic înrădăcinate în multe minți americane. Următorul Donald Trump poate fi la doar patru ani distanță și poate fi mai eficient decât prima versiune. Cu cât ne arătăm mai mult valoarea în calitate de aliați, cu atât sunt mai mari șansele ca viitorii decidenți americani să rămână cu noi – și cu atât sunt mai mari șansele noastre de a supraviețui singuri.
Acestea nu sunt ceva nou sub soare, dar sunt chestiuni deosebit de presante acum. Pe măsură ce epoca Angelei Merkel se apropie de sfârșit, Europa rareori a părut mai lipsită de lideri cum se întâmplă acum și cu o agendă atât de deconcertantă. În pregătirea reuniunii ministeriale a NATO din Letonia, programată în luna martie, ar trebui să elaborăm câteva mesaje clare către noul secretar de stat, Tony Blinken.
Prima prioritate este să gestionăm mai bine ograda europeană. În Belarus, protestatarii pro-democrație, care cred în valorile noastre mai mult decât noi, pierd războiul de uzură cu idioții regimului. Rusia are o strategie și o implementează. Ca răspuns, noi oferim oportunități foto și comunicate de presă.
Bosnia este o pată mai durabilă. De când puterea aeriană americană și diplomația au oprit războiul în 1995, am lăsat această țară să se arunce în mâinile escrocilor și comandanților sectari: amestecul rus și chinez, criminalitatea și maltratarea sălbatică a refugiaților sunt printre consecințe. Am putea face mult mai mult pentru a combate agresiunea Kremlinului – PIB-ul Rusiei este cât o zecime din UE. Apoi, oferiți ajutor în legătură cu China. Ideea că aliații din Europa pot adopta o a treia poziție sigură și profitabilă în conflictul profund dintre Beijing și Washington este fantezistă. Nu este „autonomie strategică” (așa cum îi place președintelui Macron), ci iresponsabilitate strategică. Ori vrem o lume condusă conform dorințelor Partidului Comunist Chinez, ori nu vrem. Și dacă nu, asta înseamnă că Occidentul – democrațiile bogate – rămân împreună și strâng cât mai mult sprijin posibil în restul lumii.
Lista de sarcini include rezistența la hegemonia chineză a datelor (colectarea și exploatarea unor cantități mari de date cu caracter personal aparținând cetățenilor străini); concurența pe frontul tehnologic (în special în inteligența artificială și calculul cuantic); și, în mod fundamental, rezistență în fața încercărilor chineze de a interfera și de a controla sistemele noastre politice, grupurile de reflecție, universitățile și mass-media.
Aceasta va implica relansarea diplomației economice transatlantice (și transpacifice). Eforturile anterioare s-au bazat pe ostilitatea publică față de liberul schimb. În schimb, ar trebui să ne concentrăm pe stabilirea regulilor pentru economia globală, de la spațiu până la fundul mării. Ce rol pot juca țările ostile în infrastructura noastră critică, de exemplu? Cum putem concilia inovația americană cu preocupările aliaților în privința confidențialității? Cine stabilește standardele pentru următoarea generație de internet și comunicații mobile?
Poate că cea mai mare sarcină dintre toate este de a restabili credința cetățenilor în guvern și funcționarea sistemului politic. Așa cum au arătat evenimentele îngrozitoare din 6 ianuarie la Washington, nimic din ceea ce fac Rusia și China pentru a ne ataca nu se apropie de răul pe care ni-l provocăm. 🟦
Joe Biden nu are timp de nevoiașii aliați occidentali ,zice textul ,dar nimic nu poate fi mai fals . Deja Biden a anuntat reintoarcerea in Tratatul de la Paris , deja Germania cere un plan Marshall comun USA -UE .Este o vorba – suntem de un singe noi si voi – ,singele ce curge prin inimile celor ce doresc democratie . Toti cei asemeni noua se vor stringe sub acest steag UE-USA . Vremea jumatatilor de masura a trecut .Nu te mai poti purta cu neprietenii la fel cu cei ce iti sunt prieteni si cu cei care nu se vor supune deciziilor institutiilor universale . Nu exista alta solutie .