„Ei bine, asta nu trebuia să se întâmple, nu-i așa? În secunda asta avem de-a face cu consecințele unei pandemii și ne îngrijorăm cu privire la inflație, iar în următoarea ne aflăm în mijlocul unui nou Război Rece și ne temem de izbucnirea unuia fierbinte, în timp ce o mare țară europeană arde. Și totul din cauza unui singur om. La propriu, totul din cauza unui singur om”, scrie David Aaronovitch într-un editorial din The Times.
<< Un om pe care în mod cert cei mai mulți dintre noi l-au interpretat greșit. Dacă pot să distilez grosolan înțelepciunea populară din ultimii ani cu privire la Vladimir Putin, reiese că el este (sau a fost până săptămâna trecută) un cleptocrat pragmatic cu un singur obiectiv primordial: rămânerea la putere. Această motivație este cea care l-a determinat să suprime disidența acasă, să întărească despotismul la granițele sale și să destabilizase democrațiile occidentale și alianțele lor.
Am încorporat aproape tot ce a făcut el în această idee. Anexarea Crimeei? L-a făcut mai popular acasă. Își pune agenții să rătăcească prin Marea Britanie cu fiole de neurotoxine? Pedeapsa mafiotului pentru încălcarea omertei. Masarea trupelor la granița cu Ucraina? Sprijin pentru regiunile rebele ca să slăbească democrația de la Kiev și puterea exemplului acesteia pentru cetățenii ruși. Toate rele, dar pot fi controlate.
Apoi a venit discursul de săptămâna trecută, cu o seară înainte de intrarea trupelor și a bombardierelor. Mulți oameni deștepți încă mai credeau el venise după o bucată de Donbas și un pic de Lugansk, oricare ar fi bucata aia și oriunde ar fi. Ne-am trezit că el urmărea de fapt întreaga țară și că pragmatistul se transformase în ideologul.
A doua zi după începerea invaziei, agenția de presă rusă controlată de guvern, RIA Novosti, a suferit o erupție urâtă de publicare prematură și a emis o lucrare a unui Petr Akopov care intenționase în mod clar să coincidă cu VU Day.
În răsturnarea guvernului ucrainean, a scris Akopov, „Rusia își restabilește plenitudinea istorică, adunând lumea rusă, poporul rus împreună, în totalitatea ei de mari ruși, bieloruși și mici ruși [ucraineni]”. Conducând această invazie, a continuat Akopov, „Vladimir Putin și-a asumat, fără o picătură de exagerare, o responsabilitate istorică, hotărând să nu lase soluția problemei ucrainene în seama generațiilor viitoare”.
Pe lângă faptul că-i persoană venală, Vladimir Putin ne arată că este și o persoană nesăbuită ideologic, unul dintre acei oameni care predestinați, o enormă figură istorică cu o micuță fereastră prin care să recreeze Marea Rusie. Inclusiv cu toată Ucraina.
Ceea ce ne aduce într-o situație mai proastă decât în cea mai mare parte a Războiului Rece. După Stalin, conducerea a fost în esență colectivă. Bărbații cu căciuli de blană l-au înlocuit pe Hrușciov în 1964, apoi i-au lăsat pe Brejnev, Andropov și Cernenko să sufere și să moară în funcție și, în cele din urmă, l-au ales pe Gorbaciov. Imaginile lor erau colective: șirul de bărbați de pe vârful mormântului lui Lenin salutând rachetele și gimnastele, cu secretarul general primus inter pares. Împreună, sfătuindu-se unul pe altul, nu au fost neglijenți.
Să ne uităm la mobilierul ales de Putin. Imageria lui (masă uriașă, sală cu ecouri, interlocutori înfricoșați și el singur exercitând singura putere) este monarhică. El este un autocrat, nu un oligarh-șef. Creaturile lui sunt eunuci politici. Dacă ai fi un consilier al lui Putin, te-ai interesa foarte atent ce sfat vrea să audă.
Imaginile acelea mi-au adus aminte de ceva. Defuncta mea mamă a fost comunistă și pasionată de cinema, iar în casa noastră asta însemna excursii pentru a vedea lucrările marelui regizor sovietic Serghei Eisenstein. Trebuie să fi avut nouă sau zece ani când am văzut pentru prima oară cele două filme ale lui despre Ivan cel Groaznic, comandate de Stalin în 1942, când naziștii alergau spre Volga și, credeți-mă, mi-au rămas în memorie.
În aceste filme, Ivan este un om crud, un om posedat, dar mai presus de toate un om necesar. Lipsa de milă și violența lui sunt în slujba Rusiei, a poporului și a existenței sale aproape mistice, ca loc și ideal. În filme, el îi înfruntă pe hanații din Orient și-i cucerește, poartă război împotriva occidentalilor epuizați și batjocoritori din Polonia și Livonia și zdrobește revoltele nobililor prea puternici. Și este mereu singur.
Ivan cel Groaznic – creditat cu uciderea propriului fiu – nu a fost prea celebrat în Uniunea Sovietică de după război. Nici un țar nu a fost. Dar în 2016, o statuie de opt metri a acestuia a fost ridicată în orașul Oryol, pe care l-a fondat în anii 1560. Primarul, care a organizat dezvelirea, l-a legat pe țar de președinte. Ambii erau oameni puternici și ambii întruchipau voința oamenilor.
Dacă, ca mine, sunteți un fel de rusofil, este posibil să fi căutat prin serviciile de streaming seriale și filme rusești contemporane. În ultimul deceniu, au produs mai multe serii despre țari și țarine din trecut, de la Ecaterina cea Mare până la însuși Ivan. Și mereu aceleași teme, între corsetele rupte și luptele cu sabia: ostilitatea și subterfugiul occidental, autenticitatea rusă și nevoia de a se proteja de inamicii interni. Mesajul este constant, deși îmi imaginez că este mai apreciat de către cetățeanul mai în vârstă, de provincie, decât de TikTok-erii orașelor.
Dar Putin însuși pare să creadă în ceva mai organizat decât un set de meme-uri din filme. În 2005, a aranjat repatrierea și reînhumarea rămășițelor unui filozof rus de la începutul secolului al XX-lea, Ivan Ilyin. De atunci, citatele lui Ilyin au presărat discursurile și interviurile lui Putin, iar lucrările lui Ilyin au fost recomandate oficialilor și tinerilor ruși.
Ceea ce ar fi trebuit să fie un avertisment este că în marea parte a vieții sale Ilyin a fost ceea ce ai putea numi un fascist creștin. Condamnând democrația și limitările legii, Ilyin a predicat că Rusia – „un organism al naturii și al sufletului” – chiar și atunci când se extindea într-un imperiu o făcea pentru că era victima altora. Rusia a fost întotdeauna inocentă și întotdeauna indivizibilă. Orice a făcut a fost corect.
Imaginează-ți că dai putere totală cuiva care crede asta. Este atât de înspăimântător încât ne-am hotărât (în afară de câțiva pesimiști, acum capabili să-și revendice mantalele profetice) să nu observăm. Ni s-a potrivit mai bine cleptocratul urât, dar cu care se poate negocia. Ei bine, ne-am trezit acum, iar odată cu trezirea noastră sângerează ucrainenii.
Bertolt Brecht a spus bine în alegoria sa despre originile celui de-al Treilea Reich, The Resistible Rise of Arturo Ui. „If we could learn to look instead of gawking,/ We’d see the horror in the heart of farce,/ If only we could act instead of talking,/ We wouldn’t always end up on our arse.” >>
