Am văzut zilele trecute „Quo vadis, Aida?” (2020), filmul dedicat de regizoarea bosniacă Jasmila Zbanic pogromului de la Srebrenica. E primul „studiu de caz” cvasi-exhaustiv despre tărășenia cumplită din baza ONU Dutchbat, pe fondul invaziei armate a Rep. Srpska în orașul Srebrenica; invazie care a culminat cu masacrarea, în iulie 1995, a peste 8.000 de musulmani bosniaci, unii dintre ei uciși chiar la 200 m distanță de bază.
Ceea ce s-a întâmplat la Srebrenica, declarată „zonă sigură” sub protecție internațională, este una dintre cele mai rușinoase pagini din istoria ONU. Când un batalion olandez, neexperimentat și încremenit de frică, a fost efectiv abandonat de lanțul de comandă al NATO și ONU – fără resurse, la bunul plac al sârbilor. Veți vedea cum o întreagă unitate militară este nu dominată, ci de-a dreptul demolată psihic de un singur om, Ratko Mladic, a.k.a „măcelarul din Bosnia”.
O anumită scenă din film, extrapolată peste decenii, poate servi ca formulă paradigmatică pentru atitudinea Occidentului față de Balcanii de Vest. La un moment dat, în timpul tratativelor de încetare a focului purtate de câțiva musulmani bosniaci, oameni fără experiență politică, pur și simplu aleși la plesneală dintre zecile de mii de persoane care căutaseră refugiu în baza ONU și puși să negocieze „de la egal la egal” cu sinistrul Mladic, colonelul olandez Thom Karremans, comandantul Dutchbat, îi aprinde servil țigara generalului sârb. Răspunderea particulară a lui Karremans în genocidul de la Srebrenica o puteți documenta pe Google, vă așteaptă un ocean de audieri la Haga. Elocventă acum este bricheta lui Karremans, fiindcă pare a se impune ca o metaforă a actualului șantaj secesionist din Bosnia și Herțegovina, exercitat asupra UE și ONU de către liderul Republicii Srpska, Milorad Dodik. Însă, nota bene, vorbim de-un șantaj în care cel șantajat nu se ferește să-și arate sindromul Stockholm.
Ori de câte ori Dodik a amenințat cu ruperea Bosniei, cancelariile occidentale au sărit să-i aprindă țigara, făcându-i diverse concesiuni. Timp în care coca separatismului sârb a crescut dopată cu visul „Serbiei Mari” și cu drojdia influenței ruse. Timp în care Serbia se înarmează ca-n zilele de aur ale Iugoslaviei, iar Covid-ul a aruncat politica externă europeană într-un iureș de crize energetice și comerciale, ricoșând ca o minge de ping-pong între izolaționismul american și dihoniile progresisto-conservatoare din UE.
Deunăzi, Înaltul Reprezentant al comunității internaționale în Bosnia, Christian Schmidt, a avut un moment de „deșertăciunea deșertăciunilor”, avertizând că statul bosniac trece prin „cea mai mare amenințare existențială din perioada postbelică”. Toate mențiunile alarmante din raportul lui au fost însă eliminate la reînnoirea anuală a mandatului său în forurile ONU, un cadou făcut de SUA, Marea Britanie și Franța dreptului de veto al Rusiei, care urmărește desființarea acestui „post de observație” din Bosnia al Națiunilor Unite și eliminarea misiunii de pacificatori EUFOR Althea, și așa anemică (700 de militari).
Milorad Dodik are mai multe fantezii erotice: retragerea Rep. Srprska din instituțiile statului, mai ales decuplarea de la sistemul judiciar, și transformarea forțelor de poliție într-o armată, toate încălcări ale Acordurilor de Pace de la Dayton. Mai presărați peste afrodiziac și aceste ingrediente: grupările paramilitare finanțate de Moscova, cum ar fi „Onoarea Sârbă”, unde se practică asiduu cultul criminalilor de război.
Și cum în urma războaielor rămân locuri cu profundă încărcătură memorială, geografia poate fi folosită eficient pentru a băga bățul prin gard. Ceea ce a făcut recent Dodik, organizând un exercițiu „anti-terorist” în Alpii Dinarici, pe Jarohina, principalul munte utilizat în bombardamentele sârbe asupra capitalei Sarajevo, în anii asediului; deci, muntele nu mai e munte, ci o traumă în formă de munte, oglinda megalitică a unui coșmar.
Să ne adâncim un pic în detalii. Bosnia este mamutul unui federalism eșuat. Întreaga schelărie post-iugoslavă a statalității Bosniei și Herțegovinei este clădită pe Acordurile de pace de Dayton, semnate în 1995, care au pus capăt vărsărilor de sânge. Acordurile au împărățit teritoriul Bosniei în două entități federale (cu relevanță etnică și mai puțin administrativă): 1) Republica Srpska, dominată de sârbii bosniaci; 2) Federația Bosniei și Herțegovinei, locuită de bosniaci și croați, dar în care croații se află în minoritate. La vârf, se află o președinție rotativă tricefală. Reprezentanții celor trei etnii sunt aleși pe o perioadă de patru ani, asigurând prin rotație președinția în exercițiu, pe câte o perioadă de opt luni. Estimp, un enorm stomac bugetar produce risipă, având 3 șefi de stat, 10 premieri, mai mult de 700 de membri ai parlamentului. Federația Bosniei și Herțegovinei are un guvern și un parlament bicameral. Republica Srpska are un guvern și un parlament bicameral. Federația Bosniei și Herțegovinei este împărțită în 10 cantoane, iar fiecare canton acționează ca un mini-guvern, având propriul premier și miniștri. Nu v-a luat deja amețeala? De asemenea, Acordul de la Dayton (Anexa 4) ține loc și de constituție.
În Bosnia nu putem vorbi de-o evoluție democratică, ci de o „democratizare fără sfârșit”, spune Alexander Clapp, un jurnalist experimentat în mișmașul Balcanilor de Vest. Toată lumea are aici pretenții teritoriale, toată lumea se ceartă cu toată lumea, dar centralismul statului, aflat sub lupa comunității internaționale (OHR, însărcinată cu supravegherea implementării aspectelor civile negociate în Aeroportul Dayton), rămâne intact. La proba timpului, Acordurile de la Dayton au fost gândite pe termen scurt și mediu pentru a păstra o pace etnică în Bosnia și Herțegovina. Pe această pace etnică s-au altoit apoi partidele politice, care nu se disting prin platforme ideologice, ci prin polarizări etnice.
În altă ordine de idei, Bosnia pare o rezervație asistențială a UE, ONU și NATO. Este administrată, într-un grad mai mic sau mai mare, de un etaj suprastatal format din UE (misiunea EULEX), ONU (misiunea UNHCR) și NATO (EUFOR, care a înlocuit SFOR în 2004).
Privind din această perspectivă, mi-e greu să nu consider „visul european” al Bosniei doar o himeră strategico-politicianistă a UE, un „workshop motivațional” care dă bine la summituri, dar cam atât. Cum să te legi la cap cu o asemenea bombă cu ceas? Și cum să faci asta fără să aplici soluția explozivă a redesenării hărților? Nu puțini sunt diplomații care și-au prins urechile în colțișorul ăsta de lume. Chestia e că problema bosniacă nu e doar bosniacă, ci este legată prin extensii cronice și de celelalte foste partiții iugoslave, e un întreg sistem nervos al regiunii. Acordurile de pace de la Dayton vizează Bosnia, dar doar operațional; în esență, această pace fragilă, pusă în balanță cu nemuritorul plan al Serbiei Mari, irigă existențial și integritatea teritorială cârpită a țărilor vecine, având în special un recul sensibil în dosarul kosovar și-n povestea Muntenegrului, ambele pe lista neagră a sârbilor. Pe scurt, dai în Marcel și țipă Jenel.
Epocile se scurg și orbirea geopolitică a Vestului devine tot mai densă când privește spre Balcani. Am senzația uneori că Occidentul inventează concepte ordonatoare – „cleptocrație”, „iliberalism” etc. – și-apoi începe să se drogheze propagandistic cu ele, reducând complexitatea vieții reale la automatismele unei limbi de lemn, la un calcul cinic de cancelarie.
Europa n-a fost pregătită în 1990 de războaiele iugoslave la fel cum nici acum nu este pregătită de reizbucnirea conflictului din Bosnia. Războaiele au un obicei prost, după cum ne învață istoria: țin cont rar de „prorociile” specialiștilor și pornesc adesea din cele mai subestimate cauze.
