Trauma deportărilor siberiene. O carte care dă voce unor victime mai puțin cunoscute ale sovieticilor

La scara ororilor totalitare, deportările staliniste (trei valuri, între 1941 și 1951) din Basarabia și Nordul Bucovinei în Siberia n-au primit de-a lungul deceniilor atenția cuvenită. Așa că orice imersiune documentară în acest subiect mai aduce o piesă necesară în puzzle-ul acestui trecut îndoliat.

Acesta este și cazul cărții de reportaje a jurnalistului Dan Turturică, directorul general al Televiziunii Române, „Români deportați între ghețurile Siberiei” (Litera, 2022).

Cartea are la bază o veritabilă epopee jurnalistică din 1992, când Dan Turturică, în vârstă de 23 de ani, lucrând ca reporter la săptămânalul Expres, a decis să plece pe urmele acestei traume din istoria românilor până în sălbăticia de gheață a taigalei siberiene. Rezultatul? Un caleidoscop de mărturii tulburătoare care cartografiază un teritoriu memorial populat de drame ale dezrădăcinării, povești incredibile de supraviețuire și aventuri la limita suprarealismului. Totul dinamizat de un stil reportericesc care debordează de empatie și literaritate, împrumutând pe alocuri accente de road novel, dar cu o neștirbită obiectivitate jurnalistică.

Nici că putea exista un moment mai prielnic pentru aducerea în actualitate a deportărilor. După cum precizează scriitorul Liviu G. Stan pe coperta a IV-a, „cartea de reportaje a lui Dan Turturică, deși abordează, în zorii colapsului URSS, consecințele deportării sovietice a basarabenilor, se încadrează de fapt într-un joc de oglinzi în care nu există diferențe notabile între suferințele la care au fost supuși cei din Basarabia sub Stalin și programul riguros de exterminare servit de regimul Putin ucrainenilor.”

Ce altceva sunt „lagărele de filtrare” ale forțelor ruse, prin care au trecut sute de mii de ucraineni de pe teritoriile ocupate, fiind forțați să plece în Rusia, dacă nu tot o politică a deportării?

O „călătorie inițiatică”

Volumul a fost lansat zilele trecute la Cărturești Verona. Pe lângă autor, la eveniment au mai luat cuvântul Victor Chirilă, ambasadorul Republicii Moldova la București, consilierul prezidențial Sergiu Nistor, profesorul Radu Carp și scriitorul și jurnalistul Liviu G. Stan.

„În primul rând este cartea unei experienţe unice pe care am trăit-o. Am crescut cu poveştile deportaţilor în familie şi, în 1990, când a devenit posibil să faci un drum în Siberia şi să poţi să scrii despre lucrurile astea, a fost cam primul mare proiect pe care mi-am dorit să îl realizez. A fost o călătorie iniţiatică. M-a transformat profund, în moduri pe care nu le anticipam atunci când am plecat şi, tocmai pentru că am vrut să păstrez exact formulările şi sentimentele pe care le-am încercat atunci, nu am vrut să editez textele şi să le cosmetizez, sau chiar să revin asupra lor, chiar dacă la unele pasaje aş fi reformulat sau aş fi scris altceva. Dar am vrut să păstrez exact textele scrise la 23 de ani”, a declarat al eveniment Dan Turturică.

Ambasadorul Victor Chirilă a subliniat importanța predării acestei ștafete memoriale noii generații.

„Evităm să vorbim despre trecutul nostru. Cartea mărturie a domnului Turturică ne cheamă încă o dată să ne pătrundem de aceste tragedii, de aceste mărturii şi să încercăm să vorbim noilor generaţii despre acest lucru. Pentru că noile generaţii cred că ignoră această tragedie care ne apasă în continuare. Dacă ratăm această oportunitate să vorbim cu ei despre acest calvar, vor rămâne şi ei cu această rană deschisă pentru mulţi ani de-acum încolo şi cu siguranţă că vor fi vulnerabili la repetarea istoriei. Înţelegem foarte bine că în momentul în care nu conştientizezi trecutul, rişti să te pomeneşti cu el în viitor”, a precizat diplomatul.

„Ceea ce face Dan Turturică este un demers cu totul atipic, anume are o voce total neutră. El nu face altceva decât să fie un fel de cronicar, un cronicar al unor vremuri care, din păcate, n-au avut cronicari pe măsură. Din păcate, acele vremuri nu au fost consemnate nici în documentele oficiale şi nici ulterior de către istorici”, a declarat profesorul Radu Carp.

Acesta a adăugat că, deși sovieticii mizau că deportarea va duce la sfârșitul identității acestor victime, s-a întâmplat opusul.

„Deci practic România a acceptat – sigur, pentru că era o conducere comunistă, total subordonată Moscovei – a acceptat ca aceste lucruri să se producă pe teritoriul ei. (…) Pe baza acestor mărturii, Federaţia Rusă ar trebui să ofere despăgubiri urmaşilor acestor persoane şi să ceară scuze în mod oficial nu numai Republicii Moldova, ci şi României. Şi Dan Turturică scoate în evidenţă că, de fapt, au fost mai multe valuri de deportări în Siberia. Şi atunci, întrebarea fundamentală ar trebui să fie de unde această preferinţă maniacală pentru Siberia. Răspunsul nu este decât faptul că era un teritoriu atât de izolat încât se sconta că oamenii aceia îşi vor pierde total identitatea. Şi, iată, miracol, ceea ce arată această carte este că aceşti oameni nu numai că nu şi-au pierdut total identitatea, ci, din contră, la câteva decenii după ce au fost deportaţi, au păstrat-o exact ca şi în momentul în care au fost deportaţi”, a subliniat Radu Carp.

„Câte granițe trebuie să treacă un om pentru a ajunge acasă”

Aducând în discuție o replică din filmul lui Theo Angelopoulos „Pasul suspendat al berzei”, Liviu G. Stan a vorbit despre o „teoremă” pe care volumul de reportaje al lui Dan Turturică reușește să o redea.

«Câte granițe trebuie să treacă un om pentru a ajunge acasă?», spune Marcello Mastroianni în filmul lui The Angelopoulos, «Pasul suspendat al berzei», interpretând rolul unui politician care decide într-o zi să dispară. Ei bine, în acest motto, un fel de imn universal al dezrădăcinaților, găsim și ceva din substanța acestei cărți. Pentru fiecare dintre noi, acasă înseamnă ceva diferit, nu neapărat casa părintească sau țara de origine. Dar pentru cei deportați, pentru cei aruncați în imensitatea pustiului, obligați să ia totul de la zero într-un regim de detenție, acasă se poate ascunde într-o mână de lemne pentru sobă, într-o mâncare sățioasă, într-un cearșaf curat sau în nevoia de răzbunare. Sau într-un măr, mărul doamnei Margareta Cemârtan-Spânu, a cărei carte de memorii, «Lupii», se înrudește memorial cu această carte. Margareta Cemârtan, care a fost deportată la vârsta de 7 ani la Kurgan, povestește că aveau în familie un măr din Basarabia, de care nimeni nu îndrăznea să-l consume pentru că le amintea de casa părintească. Nu vă voi spune că cum se raportează mărturiile din această carte la nevoia obsedantă de a ajunge acasă, ca să nu comit un spoiler. Dar vă voi zice că  Dan Turturică reușește să surprindă aici, în acest mozaic de istorioare incredibile de supraviețuire, o teoremă: poate că cel mai bun bandaj pentru o rană lăsată de răul istoriei nu este justiția, ci o poveste mai mare decât viața în care se ascunde minunea, miraculosul.”

Liviu G. Stan a adăugat că „se mai distinge și altceva” în cartea semnată de jurnalistul Dan Turturică.

„Avem un soi de vitrină retro. Ce vreau să zic? Aveți aici și o pagină dispărută din istoria gazetăriei din România. Mă refer la anii de efervescență ai reportajului nouăzecist. Proaspăt ieșită din chingile proletcultismului, când reportajul de fabrică făcea prăpăd, presa scrisă a mușcat adânc din noua libertate, căutând să poveștile maximale, internaționale. N-am idee ce patron de presă ar mai finanța acum o asemenea odisee. Dan Turturică a surprins aici ceva mai mult decât o istorie, a surprins dezintegrarea unei lumi.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here