Cu două eșecuri usturătoare încasate în nici două săptămâni, premierul Ciolacu pare că a obosit și că a fost ajuns din urmă nu doar de uzură politică, dar și de tarele parcursului său academic.
La sfârșitul lunii martie, Ciolacu nu a reușit să scape de ministrul de Externe, Emil Hurezeanu.
În prealabil, Ciolacu îl taxase și tratase pe Hurezeanu cu atâta superioritate, încât a lăsat câteva clipe impresia că Marcel se metamorfozase în Henry, iar Ciolacu în Kissinger.
- “Sunt ferm convins, ca şi ministru de externe pentru Europa ar fi foarte căutat. Dar, trăim într-o altă dinamică. Nu mă nemulţumeşte altceva“.
Însă în doar trei zile, șeful guvernului s-a liniștit subit, de parcă ministrul nu-l nemulțumise niciodată. Afacerea înlocuirii a rămas așadar moartă, ceva a funcționat prost pe multiplele canale interne și externe pe care a circulat proiectul său fundamental inept.
La începutul lui aprilie, Ciolacu s-a mai crezut o dată monstru sacru al politicii externe, numindu-l ca emisar al țării sale la curtea lui Trump pe un obscur afacerist român care a pompat bani în MAGA și s-a tras glossy în poze.
În câteva zile, în noua sa calitate (nelegitimă și inadecvată), obscurul afacerist Dragoș Sprânceană și-a permis să emită atâtea inepții pe marginea politicii și pozițiilor externe ale României, încât stupoarea stârnită prin instituțiile autohtone de resort, ca și în rândul partenerilor europeni au culminat cu intrarea în panică a lui Ciolacu. Fapt confirmat de un prim pas în direcția delimitării rudimentarului premier român de rudimentarul său emisar pe lângă rudimentarul președinte american.
De mult, foarte mult timp nu am mai asistat la o asemenea prăbușire a standardelor guvernamentale în materie de politică externă a țării.
Și niciodată această mostră malignă de incompetență nu s-a produs într-un context internațional atât de complex și, ca atare, atât de necruțător cu mediocritatea.
Cele două episoade, ambele transformate în eșec pentru Marcel Ciolacu, trădează bineînțeles nu numai lipsa de pregătire a premierului într-un domeniu care chiar cere școală multă și instincte rafinate, ci mai trădează și ambițiile mici ale unui politician minuscul.
Căci pe lângă oportunismul celui care degrabă sare să pupe ghiulul Nașului Trumpworld, se simte aici și oportunismul celui copleșit de dorința de a-și asigura o poziție de mascul alfa și după alegerile prezidențiale din luna mai.
Dar în ciuda faptului că în doar două săptămâni Marcel Ciolacu a comis două erori grave (ultima dintre ele, cea cu emisarul Sprânceană, fragilizând enorm poziția României printre aliații europeni), realitatea e chiar mai sinistră decât atât.
Căci acum nici patru luni, chiar în buza primului tur al prezidențialelor, Marcel Ciolacu – pe atunci și premier la Palatul Victoria, și candidat la Palatul Cotroceni – a implicat România într-un joc diplomatic sulfuros al Ungariei.
Am scris la acel moment despre acel episod (AICI) – în esență, Viktor Orban a orchestrat atunci o lovitură de imagine pentru Budapesta pe seama aderării Bucureștiului la Schengen. Iar Marcel Ciolacu l-a servit ca un pisoi pe omologul de la Budapesta.
Căci la acea vreme, Ciolacu era disperat să capitalizeze electoral de pe urma unei decizii europene parazitate de Ungaria și totodată era disperat să fie conectat de marioneta Viktor Orban la păpușarul Donald Trump.
Turul întâi al prezidențialelor a decurs, după cum știm deja atât de bine, cât se poate de prost. Dar a avut totuși o dimensiune constructivă: a scăpat România de un președinte Ciolacu.
Având în vedere atribuțiile președintelui în materie de politică externă și având în vedere senzaționala lipsă de pregătire, de viziune și de moralitate a lui Marcel Ciolacu în aceeași materie, putem considera că, în ciuda tuturor celorlalte ghiulele cu care ne-a lovit turul întâi, măcar am scăpat neatinși de un glonț letal.
E evident că Marcel Ciolacu nu a avut nicio clipă stofă de președinte. Dar nu mai puțin evident este, măcar acum, că personajul în speță nu mai are ce să caute în funcția de prim-ministru, după alegeri.
Performanța economică și fiscală a țării reprezintau deja un argument solid. Performanța premierului și tentațiile sale obscure în materie de politică externă adaugă un argument de care trebuie ținut seama urgent.
“Trăim într-o altă dinamică”, îi reproșa țanțoș Ciolacu lui Hurezeanu. Așa e, “trăim într-o altă dinamică”, dar inadecvatul nu este Emil Hurezeanu, ci Marcel Ciolacu. Gura păcătosului adevăr a grăit.
