Modul în care a decurs vizita președintelui ucrainean în România a bifat cel puțin trei reușite pentru ambele părți, de altfel reușitele și cele mai vizibile ochiului care privește din afară.
1. A pus bazele ridicării în rang a relației bilaterale, fapt ce așterne premise mai bune pentru o relație mai profundă și mai aproape de potențialul uriaș pe care îl are, dar care potențial păruse multă vreme condamnat la a rămâne doar potențial. Am detaliat, la cald, acest aspect zilele trecute – AICI.
2. Prin modul în care programul lui Volodomir Zelenski a fost configurat, aparent și adaptat din mers, autoritățile celor două state au evitat contaminarea semnificației vizitei și o eventuală monopolizare a comunicării publice din jurul ei de către forțele extremiste și rusofile de la București.
Prin absența unui discurs al lui Zelenski în plenul reunit al Parlamentului, practic zona Simion/AUR-Șoșoacă a fost lăsată fără țevile de tun și muniția la care spera.
Într-o zi atât de fierbinte și cu mize uriașe pentru sub-frontul războiului informațional, vocea Moscovei a fost așadar lăsată fără piuit la București, aspect care e greu de crezut că a putut fi perceput la Kremlin altfel decât ca o înfrângere stânjenitoare.
Desigur, în teorie cel puțin, e oarecum regretabil faptul că vocea Kievului nu s-a putut auzi și în planul reunit, dar în asemenea circumstanțe pragmatismul e preferabil și mai prețios decât orice alte prețiozități teoretice.
Până la urmă, în ce stat democratic ar fi putut fi evitată altfel decât în acest mod un odios circ putinisto-extremist făcut în fața întâiul reprezentant al unei țări aflate sub atac armat continuu de 19 luni? Nu poți interzice nelegitim, discreționar și fără temei juridic accesul și manifestarea parlamentarilor, oricare ar fi ei, în incinta Parlamentului, iar după asta să mai fi îndreptățit la a pretinde că ești democratic în spirit și în literă.
În orice caz, având în vedere noianul și substanța declarațiilor făcute, în contextul vizitei lui Zelenski, de către reprezentanții celor două țări – la nivel parlamentar, guvernamental și prezidențial – cu siguranță opinia publică de pe axa România-Ucraina nu se poate considera văduvită de absența unui discurs al președintelui ucrainean în plenul Parlamentului de la București.
3. În fine, la București, liderul de la Kiev a spulberat orice îndoială care ar fi putut plana asupra României, sub aspectul angajamentului, deschiderii și simțului corect al istoriei în a ajuta și militar Ucraina.
Cincisprezece pachete de ajutor militar a oferit până acum Bucureștiul Kievului, a transmis președintele Zelenski. „Un sprijin militar important. Astăzi nu, nici mâine. După ce se termină războiul, cu siguranţă se pot declara toate detaliile”, a fost completarea omologului Iohannis.
Dacă până acum unii avuseseră dubii în această privință, probabil că nu există pe lume o anulare mai eficientă a lor decât cea venită din gura lui Volodimir Zelenski, altfel binecunoscut mapamondului prin modul deschis în care se bate pentru creșterea sprijinului militar internațional și totodată prin cât de lipsit de inhibiții este în a critica orice cancelarie care se opune sau care nu își respectă promisiunile pe acest palier.
E drept totodată că pe tema ajutorului militar românesc pentru Ucraina, criticile aduse autorităților române au vizat și sau mai ales spectrul comunicării publice.
Poziția oficială a Bucureștiului a fost invariabil că abordarea rămâne una discretă, fapt reiterat marți de Klaus Iohannis.
Acum, având în vedere că e vorba de ajutor nu pentru o situație de calamitate naturală, ci pentru una de natură geopolitică, în cel mai rău caz o astfel de filosofie poate fi tratată doar în registrul discutabilului.
În circumstanțele la care ne raportăm, circumstanțele unui război în care agresor este însăși Rusia, mai important decât orice devine blocarea expansiunii acesteia. Mai importante sunt faptele, nu vorbele. Miza e să faci, iar dacă pentru a fi mai eficient se impune să taci, atunci, foarte bine, taci.
Pentru ucrainenii care se apară, oricât sens ar putea avea, din perspectiva PR-ului de război, publicitatea care se face în jurul ajutorului oferit de alte țări, inclusiv România, primordial rămâne totuși ajutorul. Comunicarea trece în plan secund.
În condițiile tumultului politic de la București, alimentat de ascensiunea unor forțe putinisto-extremiste, un grad ridicat de discreție pe tema ajutorului militar joacă și în beneficiul strategic al ucrainenilor, și în beneficiul strategic al românilor. De ce? Pentru că sunt diminuate astfel riscurile torpilării ajutorului actual și potențial. La fel, nu poate fi lăsat de-o parte nici factorul extern specific – interesul arzător al Moscovei de a avea pe masă cât mai multe date despre arsenalul ucrainean și sursele acestuia. Pot fi informații prețioase, căci pot ajuta nu doar la o mai bună înțelegere a dinamicii din Ucraina, ci, sub multiple valențe, și la o mai bună decriptare a țării-sursă în aprovizionare.
Pentru Ucraina, asta e important întrucât are o mai mare certitudine pe ceea ce oferă și poate oferi România. Iar pentru România, întrucât faptul de a ajuta Ucraina în acest mod și într-un asemenea moment reprezintă o reală investiție în chiar securitatea României. O Rusie învinsă în Ucraina echivalează automat cu o Rusie mai puțin periculoasă pentru România și pentru regiune. Dar pentru asta, Ucraina trebuie ajutată concret, mult și cu cât mai puține sincope.
Fără îndoială, există modele și modele, abordări și abordări. Din America până în Japonia, din Franța până în Germania, din Polonia până în Slovacia, România s.a.m.d., statele lumii au ales cam aceeași cale în privința raportării la sprijin, dar căi diferite sub aspectul publicității făcute în jurul lui.
În acest moment, mai precis, cât timp războiul va continua, nu există un arbitru capabil să tranșeze lipsit de echivoc întrebarea: Cum era cel mai corect de procedat din perspectiva obiectivului strategic de atins – asezonând sprijinul cu tot soiul de detalii sau fiind mai rezervat?
Până la urmă, decizia fiecărei țări – în ceea ce privește ce și cum comunică despre cât și cum ajută, militar, Ucraina – este o decizie suverană. Apoi, este o decizie modelată de un cumul de factori interni și externi care merită tratați precum variabilele dintr-o ecuație și mai ales din perspectiva unicului imperativ care contează: ajungerea (în timp util) la soluția corectă la respectiva ecuație.
Acești factori interni și externi sunt specifici fiecărei țări în parte. Riscuri la care poate este expusă o țară nu au nicio relevanță pentru o alta; și viceversa. Geografia, vecinătatea, economia, punctele forte și cele slabe de politică internă și de politică externă, dar și atâtea alte elemente sunt variabilele cu care operează decidenții din fiecare țară în parte.
Cântărirea și evaluarea lor nu sunt demersuri tocmai lipsite de complexitate, iar gestionarea acestora prin prisma unor scheme simpliste te pot îndepărta de ceea ce contează cu adevărat în cele din urmă: rezultatul.
Îmi vine în minte, de exemplu, situația particulară a Slovaciei. Această țară a făcut eforturi vizibile pentru sprijinirea Ucrainei. Iar eforturile au fost vizibile întrucât au fost în primul rând și comunicate. Însă recent, ecuația de politică internă a suferit modificări la Bratislava, iar noua coaliție formată în urma alegerilor aduce la cârma guvernului un premier și un partid cel puțin sceptici cu privire la suportul militar acordat Ucrainei; și premierul, și partidul chiar își făcuseră campanie susținând că vor tăia ajutorul acordat Ucrainei. Desigur, există unele nuanțe legat de măsura în care, odată instalați la guvernare, premierul și partidul-locomotivă vor și putea să facă întocmai cum au promis publicului lor exaltat; dar și nuanțe legat de ceea ce ar mai fi avut în realitate de livrat Slovacia după ce deja livrase atât de mult.
Dar dincolo de asemenea nuanțe precum cele din cazul particular cu care am exemplificat, persistă acest aspect neechivoc, la modul general: anume, că într-o criză de asemenea anvergură, mai important este să poți păstra linia și ține ritmul pe termen lung. În orice caz este mai important decât să comunici strident, chiar dacă legitim și corect, dar la un moment dat să te împiedici.
