„Scopul politicii SUA față de insulă ar trebui să fie reducerea incertitudinii cu privire la intențiile Americii și capacitatea acesteia de a le atinge, subliniind în același timp liderilor chinezi costurile economice și militare ale agresiunii. Pe cât de mult își doresc liderii Chinei Taiwanul, ei vor și să păstreze puterea și monopolul politic al Partidului Comunist”, scrie Richard Haass, pentru Project Syndicate.
<< Relația dintre Statele Unite și China promite să facă multe pentru a defini această eră. Și ceea ce ar putea determina această relație ar putea fi măsura în care cele două țări sunt capabile să evite în continuare conflictele armate din Taiwan. Dar, cu semne că șansele de conflict cresc, întrebarea cu care se confruntă SUA și partenerii săi este cum să evite acest rezultat fără a sacrifica interesele esențiale.
Încadrarea conceptuală este întotdeauna critică pentru politica externă. Nici cazul de față nu face excepție. Există probleme și există situații. În principiu, problemele pot fi rezolvate. Situațiile pot fi cel mult gestionate. Taiwan este o situație. Încercările de a-l trata ca pe o problemă rezolvabilă nu doar că vor eșua, dar cel mai probabil vor duce la un conflict care va lăsa SUA, Taiwan, China și alți actori din regiune și din lume mult mai rău. Motivul ține de faptul că nu există niciun rezultat posibil care să fie universal acceptabil.
Vestea bună este că mecanismul diplomatic pe care SUA și China l-au pus în aplicare acum patru decenii, în care cele două părți au convenit, în esență, să nu fie de acord asupra Taiwanului, le-a permis să evite conflictele și să construiască o relație productivă care a ajutat la încheierea Războiului Rece în mod pașnic și în termeni occidentali. SUA și China au continuat să dezvolte o relație economică profundă. Taiwan, la rândul său, a devenit unul dintre tigrii Asiei și a evoluat dintr-o dictatură unipartidă într-o democrație robustă.
Cu siguranță că relațiile SUA-China s-au deteriorat brusc în ultimii ani, dar nu din cauza Taiwanului. Aici aș dori să subliniez militarizarea Chinei din Marea Chinei de Sud, practicile sale comerciale neloiale, represiunea în creștere pe plan intern și constrângerea economică a țărilor din regiune.
Acum, totuși, se speculează că președintele chinez, Xi Jinping, are în vedere utilizarea forței pentru a absorbi Taiwanul, într-un efort de a-și atinge scopul de „revigorare” a Chinei și de a-și construi moștenirea. Poate că el încearcă să modeleze politica din Taiwan și să-i consolideze pe acei lideri pe care îi percepe ca fiind mai prietenoși cu continentul. Oricare ar fi motivele lui Xi, am văzut o presiune economică crescută asupra Taiwanului, atacuri cibernetice, încercări de a semăna dezinformare și de a interveni în democrația sa, zboruri militare în apropierea insulei, desfășurarea unor capacități militare suplimentare de-a lungul coastei Chinei, în apropiere de Taiwan, și eforturi de a ține Taiwanul departe de organizatiile internaționale.
Politica oficială a SUA a fost de mult timp aceea de a sublinia principiul conform căruia dacă status quo-ul se va schimba, acesta trebuie făcut consensual și cu sprijinul poporului din Taiwan. De asemenea, SUA au declarat în mod constant că nu susțin independența Taiwanului, într-un efort de a împiedica Taiwanul să declanșeze o criză.
În SUA, unii pledează pentru a accepta ceea ce consideră inevitabilitatea preluării Taiwanului de către continent. Dar a permite Chinei să constrângă sau să absoarbă Taiwanul va submina sau chiar va pune capăt sistemului de alianțe al SUA din Asia. Guvernele ar fi fie înclinate să se îndrepte către China – o versiune asiatică a finlandizării -, fie să devină mai autonome, ceea ce ar putea duce la proliferarea militară convențională și chiar nucleară. Există, de asemenea, faptul că aproape 24 de milioane de oameni și-ar vedea democrația apunând, în timp ce China ar putea să proiecteze puterea în întregul Pacific, să controleze căile de transport cheie și să domine industria vitală a semiconductorilor, din Taiwan. Oricare dintre aceste rezultate ar reduce stabilitatea regională, libertatea și prosperitatea.
Pe cealaltă parte a dezbaterii sunt cei care cred că Taiwanul este o țară în toată regula, cu excepția numelui, și ar trebui tratată ca una. Dar încurajarea sau recunoașterea independenței Taiwanului, pe fondul opoziției continentale ar duce aproape sigur la conflicte, rupturi în relațiile SUA-China sau ambele.
Acest lucru înseamnă să continue să-i facă limpede Taiwanului că trebuie să acționeze cu prudență. Unii susțin că acest lucru conferă Chinei o influență prea mare. Dar o politică externă de succes necesită, adesea, compromisuri dure. Pentru a evita perspectiva războiului și a menține o relație de lucru cu cea de-a doua cea mai mare economie din lume – o putere globală în măsură să modeleze rezultate pe probleme care variază de la schimbările climatice la sănătatea mondială și până la neproliferare – SUA nu au mână liberă cu Taiwanul.
Este nevoie de schimbări de politici adecvate pentru a face față unei China mai capabile și mai îndrăznețe. Aceasta include îmbunătățirea capacităților militare ale SUA în regiune, construirea unei integrări mai strânse, pe apărare, cu Japonia și Australia, consolidarea capacităților de apărare ale Taiwanului cele mai relevante pentru încetinirea invaziei chineze și coordonarea cu partenerii și aliații din regiune și Europa cu privire la măsurile economice și militare care ar fi luate ca răspuns la agresiunea chineză.
O parte din aceasta ar trebui comunicată Chinei; obiectivul ar trebui să fie reducerea incertitudinii cu privire la intențiile Americii și capacitatea acesteia de a face față atinge, subliniindu-le în același timp liderilor chinezi costurile economice și militare ale agresiunii. Ar trebui luată în considerare și o declarație a Congresului, care să acorde președintelui autoritatea condiționată de a folosi forța militară ca răspuns la agresiunea chineză împotriva Taiwanului. În același timp, administrația președintelui SUA, Joe Biden, ar trebui să arate clar că nu se îndepărtează de politica de lungă durată a Americii privind o singură Chină. În consecință, „recunoaște guvernul Republicii Populare Chineze ca singurul guvern legal al Chinei”, menține relații neoficiale cu Taiwanul și susține că orice schimbare nu trebuie să provină din amenințarea sau utilizarea forței.
Pe cât de mult își doresc liderii Chinei Taiwanul, ei vor și să păstreze puterea și monopolul politic al Partidului Comunist. Un război costisitor pentru a cuceri Taiwanul ar putea pune în pericol acest lucru. Dar dacă Taiwanul și-ar declara independența sau SUA ar recunoaște Taiwanul ca suveran, mulți de pe continent ar considera o invazie a insulei drept un război de necesitate. Scopul politicii SUA ar trebui să fie descurajarea primelor și evitarea celei din urmă. >>
