Donald Trump a găsit până la urmă ceea ce căuta cu disperare: nu, nu mai e vorba demult de “obliterarea” programului nuclear iranian, ci de o primă cale de ieșire dintr-un război care trebuia să fie fulger, dar care s-a transformat într-o mlaștină.
Este însă doar o mini-ieșire, o ieșire strict de urgență, având în vedere că ceea ce a obținut Donald Trump nu este capitularea necondiționată, ci un armistițiu de două săptămâni.
Până la un acord de pace rămâne, așadar, cale lungă, iar durerea de fond care persistă ține de faptul că până și în aceste două săptămâni de firavă pauză se poate întâmpla orice – având în vedere mizele ireconciliabile ale fiecărei tabere, având în vedere lipsa de încredere între părți, având în vedere slăbiciunile pe care și le-au expus SUA în cursul ostilităților, respectiv punctele forte pe care și le-a (re)descoperit Iranul. Poate liniștit dura și doar câteva zile, nicidecum două săptămâni, dar asta vom vedea.
Momentan, și Washingtonul, și Teheranul își ocupă timpul cu proclamarea super victoriei pe care fiecare pretinde că ar fi înregistrat-o în lupta de până acum cu celălalt.
Ambii mint de îngheață apele, desigur, dar nici n-au încotro – căci orice conflict fierbinte are și o dimensiune informațional-psihologică deloc mai puțin importantă decât cea pur militară.
Dar dincolo de narațiunile specifice de propagandă cu care ne inundă cele două tabere, realitatea obiectivă e următoarea:
- Ambele părți angajate în conflict aveau nevoie de o pauză – mai degrabă din considerente politice, în cazul Americii, respectiv mai degrabă din rațiuni militare (în cazul Iranului). Și ambele părți se bucură acum că au ajuns să o și aibă.
- Trump a clipit primul, un semn solid în acest sens fiind faptul că a acceptat ca document de lucru constitutiv armistițiului tocmai propunerea în zece puncte înaintată de iranieni, plină de pretențiile maximaliste ale acestora. Asta nu înseamnă că Teheranul era ferit total de riscul de a clipi și el, dar înseamnă că Washingtonul nu a dispus de timpul necesar pentru a-i da întâietate inamicului; pe când inamicul, iată, a dispus de acest timp.
- Donald Trump a clipit într-un moment crucial: venise scadența pentru decizia sfâșietoare de a rupe ritmul trimițând trupe la sol sau, din contră, pentru decizia umilitoare de a rupe ritmul prin obținerea unei pauze tactice. Pentru prima oară din 28 februarie încoace, președintele Trump a dat dovadă de maturitate și înțelepciune, alegând fuga rușinoasă, dar în mod cert mult mai sănătoasă. Desigur, perspectiva unor trupe americane la sol nu a dispărut definitiv, totul depinde de evoluțiile politico-militare din perioada imediat următoare.
- America lui Trump a priceput un lucru de altfel binecunoscut Americii sub toți ceilalți președinți: un război major nu poate fi purtat în mod eficient fără aliați, oricât de mare și tare o fi America. Și chiar dacă ești înțelept și în prealabil cooptezi aliați de partea ta, lucrurile tot pot ieși prost (dovadă Afganistan și Irak), atunci când obiectivele politice sunt din start incoerente sau când ele devin astfel pe parcurs.
- În fine, de notat este și faptul că în ziua în care a acceptat armistițiul, America are în tolbă mai puține pârghii de presiune asupra Iranului decât avea în ajunul declanșării războiului. Iar Iranul a dobândit mai multe pârghii de presiune, deopotrivă în raport cu SUA, cu vecinii din regiune si cu restul comunității internaționale. Aici miezul problemei poartă un nume devenit arhicunoscut în toate aceste săptămâni: Strâmtoarea Ormuz. Asupra acestui din urmă aspect merită insistat în rândurile ce urmează.
Căci, după aproape șase săptămâni de lupte la maximă intensitate, într-adevăr regimul criminal de la Teheran a încasat lovituri năprasnice.
Resursa umană de la vârful său a fost puternic zdruncinată, natura teocratică a dictaturii a glisat spre una militară, arsenalul și infrastructura asociată au fost masiv afectate, la fel și capacitatea complexului militar-industrial.
La rându-i, programul nuclear a fost în mod evident dat semnificativ înapoi, deși nici vorbă de a fi fost adus la stadiul de zero potențial și zero risc de proliferare, așa cum se chinuie să ne convingă hăbăuci precum președintele Donald Trump sau șeful Pentagonului, Pete Hegseth.
Dar acolo unde iranienii au pierdut cu o mână, ei par să fi câștigat totuși cu două.
De ce?
Pentru că tocmai au descoperit și ei, iar odată cu ei și restul lumii, că pot ține planeta pe mai departe în șah, prin intermediul Strâmtorii Ormuz.
Trump și Netanyahu le-a “înghețat” iranienilor programul nuclear, dar iranienii au descoperit valențele “nucleare” ale controlului pe care îl au asupra Strâmtorii Ormuz; ca și valențele “nucleare” pe care le are capacitatea de a lovi cu armament convențional, adesea low-cost, statele din Golf, aliate SUA.
Niciodată în istoria de aproape jumătate de secol a regimului de la Teheran, strâmtoarea și vecinii nu fuseseră exploatate ca pârghii prin care Iranul practic să controleze comerțul mondial cu energie și deci dinamica economică pe plan global.
O face însă acum, “grație” cronicei imbecilități a administrației Trump și cronicei indiferențe față de restul lumii a administrației Netanyahu.
Cu alte cuvinte, pentru moment Iranul își vede îngropat sub munte programul nuclear, dar, poate pentru totdeauna, se poate folosi de ceea ce-i oferă marea și întinderile deșertice din vecinătate, în ultimii 25-30 de ani extrem de industrializate și de urbanizate.
Din lac în puț – astfel a căzut președinte Americii în urma războiului inept început la 28 februarie, trăgând cu “generozitate” după el și restul țărilor din cele patru colțuri ale lumii.
Donald Trump ventilează obsesiv ideea că este mare om de afaceri și numai om de afaceri. Nimic mai ridicol decât atât, din moment ce până și la capitolul afaceri regimul criminal de la Teheran i-a dat clasă lui Donald Trump. Căci, până la urmă, e mai profitabil să controlezi Strâmtoarea Ormuz și să îți dresezi vecinii din Golf prin drone și rachete decât să construiești un program nuclear, prin natura lui ultra costisitor.
Învestițiile sunt absolut minime, rezultatul e rapid și, mai presus de asta, e extraordinar de eficient.
Practic, dacă de aici înainte Teheranul reușește să păstreze controlul total asupra tranzitului prin strâmtoare, își poate permite două lucruri imense:
- Să aștepte, în perfectă siguranță și atât timp cât este necesar, pentru a-și resuscita programul nuclear.
- Să facă o grămadă de bani – chiar zeci de miliarde de dolari anual – din taxa de protecție pentru facilitarea tranzitului navelor prin strâmtoare. Din acești bani, o parte poate merge apoi spre consolidarea regimului criminal, o alta spre refacerea capacității convenționale de luptă. Iar o alta, atunci când condițiile o vor permite, poate fi orientată direct spre investițiile uriașe pe care le reclamă dotarea cu arma nucleară.
Afaceristul de mucava din Donald Trump a sesizat imediat oportunitatea de a se lipi de noua abordare a Iranului, privind monetizarea fără precedent a Strâmtorii Ormuz. A făcut-o afirmând cu maximă nerușinare și în disprețul normelor internaționale privind navigația, că ar putea exista un joint-venture americano-iranian în acest exercițiu interlop de extorcare a țărilor care își cară marfa prin regiune.
Nu m-ar mira ca Teheranul să se arate receptiv la o astfel de manevră. Căci ce afacere ar putea fi mai mare decât aceea în care faci și o grămadă de bani, îți și asiguri liniștea cointeresându-l, ca în lumea mafiei, pe cel mai mare dușman? Iar astfel, arbitrând boierește prețul hidrocarburilor la nivel global. Pe de altă parte, iranienii au destule premise de partea lor pentru a face business-ul ăsta fără americani.
Negocierile americano-iraniene, care se anunță în zorii acestui fragil armistițiu, pot rezerva, așadar, surprize de proporții, pot reseta harta Orientului Mijlociu, pot face America ceva mai mica, iar Iranul pervers de măreț.
- PS: Netanyahu pare hotărât să îl pună pe Trump în situații imposibile, iar nenorocirea pe care armata Israelului a comis-o în Liban, chiar miercuri, e sugestivă în acest sens.
