La mijlocul lunii decembrie, șefa de cabinet de la Casa Albă, Susie Wiles, făcea vâlvă spunând despre Donald Trump că are “personalitatea unui alcoolic”. Dar nu în sensul că președintele ar bea în neștire – căci omul nu bea, Donald Trump fiind total contra alcoolului – ci în sensul de a avea impresia că nu există pe lume ceva care să-i fie imposibil.
Privind fie și doar la primul său an și un pic din cel de-al doilea mandat prezidențial, devine limpede că Donald Trump ar fi fost mai inofensiv pentru lumea întreagă dacă era obsedat doar să se îmbete într-una și să ațipească pe Resolut Desk-ul din Biroul Oval, în loc de a sta mereu treaz, dar animat de cele mai nebunești idei.
Senzația că poate face orice l-a împins pe Trump să ciuruiască comerțul internațional (prin tarife), să submineze Ucraina (prin concubinajul său cu Putin), să dinamiteze din interior NATO, apoi chiar să creadă că poate proceda cu Iranul la fel cum procedase anterior cu Venezuela.
Senzația că poate face orice a devenit însă și mai îmbătătoare în ultimele zile, odată ce forțele SUA au reușit să recupereze de pe teritoriul inamic doi piloți americani doborâți de antiaeriana Iranului (antiaeriană care, iată, în realitate nu fusese anihilată, așa cum anunțaseră în repetate rânduri și președintele “Fake News”, și mai tânărul său epigon de la Pentagon, Pete Hegseth).
Și, fiind încă și mai îmbătătoare, senzația de atotputernicie 2.0, care-l încearcă acum pe Trump, riscă să se dovedească încă și mai periculoasă pentru toată lumea – din America până în cele mai îndepărtate colțuri ale mapamondului.
Căci, așa cum liderul SUA a confundat dificultățile și mizele, atunci când a decis să înceapă războiul din Iran, convins fiind că drumul spre Teheran va fi tot o banală “excursie” ca până la Caracas, și de aici încolo va fi tentat să creadă că, dacă a putut salva doi piloți, va reuși să biruiască în tot acest război; deși a devenit rapid unul regional, dar cu impact global; deși este deja un război mai degrabă pierdut.
De altfel, conferința de presă pe care liderul american a susținut-o luni, pentru a se împăuna cu spectaculoasa reușită din weekend, a oferit chiar certitudini în acest sens.
Din declarațiile sale s-a putut lesne deduce că în loc de a fi înțeles faptul că a picat din șa, a redevenit convins că e pe cai mari. Iar urmările nu vor întârzia să apară.
Pentru statele din regiune – aliații SUA din Golf – vestea e cât se poate de proastă, întrucât modul viciat în care Trump își interpretează situația, nu poate însemna altceva decât escaladare.
Iar escaladarea se va traduce, la un capăt, prin bombardamente americano-israeliene întețite asupra Iranului (lucru de altfel anunțat de șeful Pentagonului, pentru zilele următoare), iar la celălalt capăt, prin bombardamente iraniene asupra celor mai sensibile obiective din Golf – infrastructuri energetice, civile, inclusiv dintre cele de alimentare cu apă.
Iranul va face din aceste ținte posibile ținte probabile. Pe e de o parte, întrucât logica ripostei sale este fundamental una profund asimetrică (dată fiind diferența de calibru, în ceea ce privește resursele, dintre SUA/Israel, respectiv Iran). Iar pe de alta, întrucât însuși Donald Trump a anunțat că va purcede el însuși la bombardamente de tip crime de război, avertizând Iranul că-i va ținti centralele electrice.
Operațiunea de salvare a piloților americani a fost una de succes, dar unul izolat; însă este pe punctul de a avea o continuare abominabilă, căci războiul mai degrabă se va prelungi și mai degrabă se va urâți chiar mai mult, deși era deja unul hidos.
În acest context, vor suferi, laolaltă, populația iraniană (deja sleită de teroarea și sărăcia asigurate de propriul regim), populațiile din Golf, ca și economia globală, deci populația lumii în general.
Familia Trump, în schimb, mai degrabă are șanse să prospere financiar, căci fiii președintelui tocmai s-au apucat de afaceri și cu drone interceptoare și deja fac prezentări de vânzare clienților captivi din statele Golfului.
Mai mult decât atât, urâțirea războiului trumpist cu Iranul începe să aibă șanse reale de a se cristaliza și pe o altă dimensiune, una cu totul delicată: cea a războiului sfânt.
În comunicarea publică a președintelui SUA existaseră unele semnale deja nițel înainte de conferința de presă de luni. Ele însă s-au accentuat accelerat în cursul acelei conferințe de presă.
Pentru că nefastul hazard a făcut ca piloții americani să fie doborâți și recuperați tocmai în preajma Paștelui catolic, președintele american nu a scăpat ocazia de a se exprima oarecum în pilde, așadar de a-l introduce în ecuație pe Dumnezeul creștinilor și, implicit măcar, de a-l pune într-o neavenită opoziție cu divinitatea musulmanilor.
Cum hazardul e încă și mai pervers, făcând ca inamicul de azi al SUA și al Israelului să fie tocmai o țară musulmană, condusă de o dictatură teocratică îmbibată de mesianism și fanatism religios, nu este greu de bănuit că există zero șanse ca acest detaliu să fi trecut neobservat în ochii responsabililor iranieni cu războiul informațional. Și, vorba aia, Teheranul a acumulat o experiență de zeci de ani în exploatarea arsenalului confesional, deopotrivă pe propriul teritoriu și în afara granițelor lui.
Oricum, este deja un fapt istoric acela că, fie și fără astfel de excese trumpiste din partea precedenților președinți americani, războaiele SUA din Orientul Mijlociu au avut, în ultimul sfert de secol, darul de a alimenta, pe termen lung, diverse forme de terorism islamist, cu damf de război sfânt, iar asta mult dincolo de Orientul Mijlociu – din Europa până în Africa.
Președintele Donald Trump a avut de la bun început o problemă structurală în a înțelege Iranul și mai ales în a pricepe ce poate însemna un război total cu această țară.
După succesul operațiunii de salvare a celor doi piloți americani, chiar mai gravă devine problema structurală a lui Trump în a-și înțelege propria țară, precum și pe aliații tradiționali ai acesteia.
- PS: Desigur, este o observație banală aceea că dacă va mai exista un episod de „rătăcire” a unor militari americani pe teritoriul iranian, operațiunea de salvare s-ar putea foarte bine ca ea să nu fie încununată de succesul recentelor două. Luni, însuși Donald Trump a recunoscut că, dincolo de fenomenala pregătire a trupelor SUA și de resursele de care ele dispun pentru derularea unor astfel de operațiuni, a contat totuși și o oarecare doză de noroc.
Trump nu poate scăpa peste noapte nici de Iran și nici de NATO. Iată de ce
