În anii 1960, politicienii conservatori turci promiteau adesea să transforme Turcia într-o „mică Americă”. Această promisiune se baza pe o raportare plină de speranță la Statele Unite, o țară pe care mulți turci doreau să o imite. Dar, o jumătate de secol mai târziu, Statele Unite au luat-o spre punctul de a deveni o versiune mai mare a Turciei și nu invers.
- Un text semnat de Ece Temelkuran în Foreign Affairs, pe care îl vom reda pe larg.
Dacă nu fuseseră deja clare, tensiunile mai întunecate ale președinției lui Donald Trump au ni s-au dezvăluit în ultimele luni. El a transformat pandemia de coronavirus – manipulată spectaculos de administrația sa – într-un alt front dintr-un război cultural neîntrerupt împotriva rivalilor săi politici și a mass-media. Între timp, revolta care a izbucnit după uciderea lui George Floyd, nu l-a determinat pe președinte să reflecte asupra inechităților societății americane sau să încerce să calmeze emoțiile brute ale străzii. În schimb, a prezentat protestele în mare măsură pașnice drept revolte anarhice, a folosit forța brută pentru a dispersa manifestanții din apropierea Casei Albe, care își exercitau dreptul la libera exprimare, și a polarizat și mai mult țara. La fel ca alți (lideri) autoritari, Trump prosperă în această polarizare. El se comportă, atât retoric cât și în planul acțiunii, ca apărător al Statelor Unite asediate, criticând „elitiștii” și elitele cosmopolite și descriindu-și criticii săi ca fiind inerent anti-americani. PE fondul scenelor care au dat fiori săptămâna trecută, administrația Trump a trimis agenți federali – împotriva voinței guvernelor locale – în orașe precum Portland, pentru a anula protestele.
Epoca Trump reverberează cu ecourile propriei alunecări a Turciei în autocrație, sub președintele Recep Tayyip Erdogan. Paralele sunt o droaie: discuții despre identitatea națională adevărată, punându-i pe americanii „reali” sau turcii „reali” împotriva celor considerați mai puțin autentici; răsturnarea instituției politice, care și-a imaginat, în mod naiv, că ar putea îmblânzi o forță politică necunoscută, de sus; și noul președinte călcând peste instituțiile respectate ale țării.
De peste doi ani, încerc să conving publicul din Regatul Unit și Statele Unite că lecțiile despre situația Turciei sunt relevante pentru ele. Virajul autoritar global – fie că-l numiți populism de dreapta sau fascism – are tipare comune care se repetă în fiecare țară. Când urmăresc politica americană, mă simt ca și cum aș viziona un film de groază de categoria B. Îmi vine să strig la ecran: „Nu o luați pe drumul ăsta, nebunilor!” După tot ce s-a întâmplat în ultimele luni – pe lângă saga de acțiune și diversele atacuri ale lui Trump la normele democratice americane – îmi vine să strig la unii dintre actorii principali, inclusiv mass-media și democrații: „Virați, înainte de a fi prea târziu!”
În 2002, noul Partid al Justiției și Dezvoltării (AKP), al lui Erdogan, a câștigat alegerile naționale și a ajuns la putere. Succesul său electoral s-a bazat în mare parte pe pretenția că AKP întruchipa voința autentică a națiunii; partidul și-a tratat adversarii ca elite corupte, cosmopolite. În ultimii 18 ani, Erdogan și aliații săi au extins competența executivului, au cooptat instituții importante și au strangulat disidența. Viziunea polarizată a țării care a determinat triumful AKP în 2002 rămâne forța motrice a guvernării lui Erdogan. Adversarii președintelui încă se chinuie cu brandul său politic. După triumful inițial al AKP, social-democrații turci și mass-media principală au încercat să se adune în jurul apărării instituției politice, un pariu care i-a permis lui Erdogan să se victimizeze. Și democrații din Statele Unite, și mass-media i-au permis lui Trump să se prezinte în această lumină, să se prezinte ca un insurgent chiar și atunci când se află la putere.
După ce Trump a ajunss la putere, mass-media a cheltuit mult timp și energie făcându-și mea culpa. New York Times și alte nume proeminente s-au căit pentru păcatul de „a nu fi văzut că vine”, oferind o platformă enormă pentru susținătorii populismului de dreapta, ceea ce în mod inevitabil s-a tradus în acceptarea calității de oropsiți a lui Trump și a susținătorilor lui. În primii ani de președinție a lui Erdogan, mass-media a încercat să găzduiască mai multe voci aliniate politic și cultural cu Erdogan și partidul său. Această narațiune populistă de dreapta a paralizat și apoi a preluat centrul politic, dând apoi la o parte toate celelalte voci.
Încercarea de a înțelege retorica și politica lui Trump și a susținătorilor săi a avut ca efect „înnodarea” jurnaliștilor americani. Le-au trebuit de doi ani pentru a înțelege în sfârșit că mișcarea politică a lui Trump a reprezentat o amenințare existențială pentru etica jurnalistică. Obiectivitatea este de fapt un fel de neutralitate – dorința de a minimiza atât falsurile, cât și excesele – care constituie o alegere politică, mai ales în vremurile în care cresc ideologiile pline de ură și de autoritate.
Aceste avertismente ar putea suna prea pesimist pentru mulți americani – așa cum au făcut-o și atunci când am dat pentru prima dată același semnal de alarmă în Turcia, acum un deceniu. Tributară practicilor din timpul Războiului Rece, care au continuat și în prima decadă a secolului XXI, mass-media turcă a fost ca mass-media americană. A oferit spațiu vocilor populiste de dreapta, a insistat că socialismul reprezintă o amenințare pentru democrație și a respins vocile care cereau dreptate socială. Cei din mass-media americană care azi se tem mai mult de cuvântul „socialism” decât de Trump, ar trebui să știe că lovind stânga nu vor proteja centrul establishement-ului, ci îl vor face mai vulnerabil la atacurile venite dinspre dreapta. Și nici nu face bine să-i spui nerușinatului că face de rușine. În epoca nerușinării, care a început cu ani înainte ca Trump să ajungă la putere, nu sunt de ajutor verificarea faptelor și dovedirea minciunii. Odată ce oamenii dau scepticismul pe credulitate, rațiunea a dispărut.
Există semne că anumite părți ale presei din SUA își corectează drumul. Protestele Black Lives Matter, de exemplu, au stârnit dezbateri despre ceea ce înseamnă pentru jurnaliști să fie obiectivi: jurnaliștii au o responsabilitate înnăscută de a apăra drepturile omului. Zarva recentă de la The New York Times – după publicarea unei opinii de către un senator republican care a solicitat folosirea forțelor armate împotriva protestatarilor – a dus la demisia unui redactor de top la ziar și a subliniat că unele idei sunt prea reprobabile ca să beneficieze de o platformă atât de proeminentă.
Textul de opinie al senatorului ne reamintește că actualele tulburări politice și morale merg dincolo de Trump. Evoluțiile politice înnebunitoare din Statele Unite și din alte țări conduse de populiști de dreapta sunt, de fapt, simptomele unui sistem care se sfărâmă. Ordinea liberală de după Războiul Rece a dat impresia că sistemul capitalist era o stare naturală, de necontestat, la fel ca vremea. Dar, cu o inegalitate economică din ce în ce mai mare în țări – exacerbată acum de pandemia de coronavvirus – tot mai mulți oameni își dau seama că nu se mai poate continua așa. Căderea economică produsă de pandemie nu l-a rănit pe Erdogan atât de mult cât l-a afectat pe Trump. Cele aproape două decenii ale AKP la conducerea țării i-au permis să construiască o infrastructură economică sofisticată de nepotism și lăcomie, care adesea a adus beneficii acelor zone ale țării în care partidul se bucură de un sprijin extraordinar. Dar războiul cultural interminabil al lui Erdogan nu va salva Turcia de consecințele economice ale pandemiei: Fondul Monetar Internațional prognoza, în mai, că economia Turciei se va micșora cu 5% în acest an, iar șomajul va ajunge la 17,2%.
Opoziția din Turcia s-a concentrat în general să-i atace pe Erdogan și AKP pe probleme sociale și economice de fond. Democrații din Statele Unite trebuie să fie capabili să promoveze idei economice care în trecut au fost date la o parte de ortodoxia capitalistă, altfel ar putea risca o viitoare dezamăgire. Tinerii americani nu au moștenit prejudecățile Războiului Rece din generațiile anterioare și sunt mai sceptici față de sistemul actual – într-adevăr, o duc și mult mai puțin bine decât predecesorii lor. Democrații ar trebui să canalizeze această nemulțumire în direcția justiției sociale și să nu o lase să putrezească și să alimenteze populismul de dreapta. Am văzut, în Turcia și în alte câteva țări, cum opoziția ezitantă risipește potențialul susținerii de masă plină de energie. În Turcia, în perioadele cu tulburări, social-democrații nu au reușit să valorifice energia sindicatelor și a turcilor din clasa muncitoare. Se temeau să pară prea radicali și să fie etichetați ca o amenințare la adresa securității naționale. Această timiditate i-a permis lui Erdogan să umple golul și să se afirme ca o figură a unității naționale.
Până la urmă, publicul american trebuie să se folosească de emoțiile sale. Datorită rețelelor de socializare, evoluțiile politice stârnesc o continuă transformare a emoțiilor publice. Exprimarea furiei, șocului și disperării nu este un substitut pentru activitatea și implicarea politică efectivă. Râzând de absurditatea lui Trump sau a susținătorilor săi ori semnalarea indignării și a șocului sunt lipsite de importanță politică. Ceea ce contează este atenția neîntreruptă și un angajament de nezdruncinat cu scopul de a proteja fundamentele democrației – libera exprimare, instituțiile puternice și independente și o politică inclusivă – care nu trebuie confundate cu apărarea instituției politice. Mulți turci au urmărit cu neîncredere ascensiunea și întărirea puterii lui Erdogan. Dar incredulitatea nu va ajuta la oprirea ascensiunii populismului de dreapta. Americanii și alții conduși acum de populiștii de dreapta nu ar trebui să se axeze pe spectacolul liderilor lor, în detrimentul unei acțiuni mai concertate și mai productive.
Turcia nu a fost întotdeauna arena politicii autoritare, de dreapta. Ca răspuns la avertismentele mele, ca ale unei Cassandre, date americanilor și britanicilor, unii intelectuali de marcă mi-au spus că nu este corect să compar țările lor cu Turcia. După conversații ulterioare, au recunoscut că similaritățile erau imposibil de respins. Solidaritatea globală împotriva neofascismului necesită unirea forțelor și mai puțin hybris între intelectuali și formatorii de opinie. Crezi sau nu, și tu poți fi ca noi. Oricât de diferite ar fi țările noastre, ne putem pierde democrațiile în același mod.
