Crizele majore au consecințe majore, de obicei neprevăzute. Marea Depresiune a stârnit izolaționismul, naționalismul, fascismul și cel de-al doilea război mondial, dar a condus și la Noul Acord, la ascensiunea Statelor Unite ca superputere globală și, în cele din urmă, la decolonizare. Atacurile din 11 septembrie au produs două intervenții americane eșuate, ascensiunea Iranului și noi forme de radicalism islamic. Criza financiară din 2008 a generat o creștere a populismului anti-establishement care a înlocuit liderii de pe Glob. Viitorii istorici vor urmări efectele relativ mari ale pandemiei de coronavirus; provocarea este de a le descoperi din timp.
- Un articol semnat de Francis Fukuyama, în numărul din iulie/august al revistei Foreign Affairs, pe care îl vom reda pe larg.
Este deja clar de ce unele țări s-au descurcat mai bine decât altele pentru a face față crizei și există toate motivele pentru a crede că aceste tendințe vor continua. Nu este o problemă de tip regim. Unele democrații s-au comportat bine, dar altele nu, iar același lucru este valabil și pentru autocrații. Factorii responsabili pentru răspunsul cu succes la pandemie au fost capacitatea statului, încrederea socială și conducerea. Țările cu toate cele trei – un aparat de stat competent, un guvern în care cetățenii au încredere și căruia îi dau ascultare și lideri eficienți – au acționat impresionant, limitând daunele suferite. Țările cu state disfuncționale, societăți polarizate sau o conducere slabă au ieșit prost, lăsându-și cetățenii și economiile expuse și vulnerabile.
Cu cât se află mai multe despre COVID-19, boala cauzată de noul coronavirus, cu atât se pare că criza se va prelungi, urmând a fi măsurată în ani și nu în trimestre. Virusul pare mai puțin mortal decât ne temeam, dar este foarte contagios și adesea transmis asimptomatic. Ebola este extrem de letală, dar greu de luat; victimele mor repede, înainte să o poată transmite. COVID-19 este opusul, ceea ce înseamnă că oamenii tind să nu-l ia la fel de în serios cum ar trebui, deci va continua să se răspândească pe tot Globul, provocând un număr mare de decese. Nu va exista niciun moment în care țările să poată declara victoria asupra bolii; mai degrabă, economiile se vor deschide încet și provizoriu, cu un avans încetinit de valurile ulterioare de infecții. Speranțele pentru o recuperare în „V” par sălbatic optimiste. Mai probabilă este o dinamică în formă de „L”, cu coada curbată în sus, ori o serie de „W”. Economia mondială nu se va întoarce prea curând la ceva asemănător stării sale pre-COVID.
Din punct de vedere economic, o criză prelungită va însemna mai multe eșecuri ale afacerilor și devastarea unor industrii precum centrele comerciale, lanțurile de vânzare cu amănuntul și călătorii. Nivelurile de concentrare a pieței în economia Statelor Unite au crescut constant de zeci de ani, iar pandemia va împinge tendința mai departe. Doar companiile mari, cu buzunare adânci, vor putea ieși din furtună, giganții tehnologici câștigând cel mai mult, deoarece interacțiunile digitale devin tot mai importante.
Consecințele politice ar putea fi și mai semnificative. Populațiile pot fi chemate la acte eroice de sacrificare de sine colectivă pentru o perioadă, dar nu pentru totdeauna. O epidemie persistentă, combinată cu pierderi profunde de locuri de muncă, o recesiune prelungită și o sarcină a datoriilor fără precedent, vor crea inevitabil tensiuni care se transformă într-o criză politică – dar împotriva cui încă nu este clar.
Distribuția globală a puterii va continua să se îndrepte spre est, deoarece Asia de Est s-a descurcat mai bine în gestionarea situației decât Europa sau Statele Unite. Chiar dacă pandemia își are originile în China, iar Beijingul inițial a mușamalizat-o și i-a permis să se răspândească, China va beneficia de criză, cel puțin în termeni relativi. Așa cum s-a întâmplat, la început, alte guverne s-au comportat slab și au încercat să o acopere și mai vizibil, cu consecințe chiar mai letale pentru cetățenii lor. Cel puțin Beijingul a reușit să recapete controlul asupra situației și să treacă la următoarea provocare, readucând economia la o viteză mare și durabilă.
SUA, în schimb, au venit cu un răspuns de mântuială și și-au văzut prestigiul alunecând enorm. Țara are o vastă capacitate potențială de stat și un istoric impresionant în crizele epidemiologice anterioare, dar societatea sa actuală, puternic polarizată, și liderul incompetent au blocat statul să funcționeze eficient. Președintele a încurajat diviziunea, în loc să promoveze unitatea, a politizat distribuirea ajutorului, le-a pasat guvernatorilor responsabilitatea de a lua decizii-cheie, în timp ce a încurajat proteste împotriva lor pentru că protejau sănătatea publică și a atacat instituțiile internaționale, mai degrabă decât să le consolideze. Lumea se poate uita și la televizor și a rămas uimită, iar comparația cu China s-a făcut rapid.
În anii următori, pandemia ar putea duce la declinul relativ al Statelor Unite, la eroziunea continuă a ordinii internaționale liberale și la o reapariție a fascismului pe Glob. De asemenea, ar putea duce la o renaștere a democrației liberale, un sistem care i-a buimăcit de multe ori pe sceptici, demonstrând capacități remarcabile de rezistență și reînnoire.
Elemente ale ambelor viziuni vor apărea, în locuri diferite. Din păcate, cu excepția cazului în care tendințele actuale se schimbă dramatic, prognoza generală este sumbră.
Ascensiunea fascismului?
Rezultatele pesimiste sunt ușor de imaginat. Naționalismul, izolarea, xenofobia și atacurile la ordinea mondială liberală cresc de ani buni, iar această tendință doar va fi accelerată de pandemie. Guvernele din Ungaria și Filipine au folosit criza pentru a-și acorda puteri de urgență, îndepărtându-se încă și mai mult de democrație. Multe alte țări, inclusiv China, El Salvador și Uganda, au luat măsuri similare. Bariere în calea mobilității oamenilor au apărut peste tot, inclusiv în inima Europei; în loc să coopereze constructiv, în beneficiul lor comun, țările s-au întors spre interior, s-au ciondănit între ele și și-au făcut rivalii țapi ispășitori politici pentru propriile eșecuri.
Ascensiunea naționalismului va crește posibilitatea conflictului internațional. Liderii pot vedea în luptele cu străinii niște distracții politice interne utile, sau pot fi tentați de slăbiciunea sau preocuparea adversarilor lor și să profite de pandemie pentru a-și destabiliza țintele preferate sau pentru a crea noi situații în teren. Cu toate acestea, având în vedere forța de stabilizare continuă a armelor nucleare și provocările comune cu care se confruntă toți actorii majori, turbulența internațională este mai puțin probabilă decât turbulențele interne. Țările sărace, cu orașe aglomerate și sisteme slabe de sănătate publică vor fi puternic afectate. Nu doar distanțarea socială, ci chiar simpla igienă, cum ar fi spălarea mâinilor, este extrem de dificilă în țările în care mulți cetățeni nu au acces regulat la apă curată. Iar guvernele adesea au înrăutățit lucrurile în loc să le îndrepte – fie prin proiect, fie prin incitarea tensiunilor comunitare și subminarea coeziunii sociale, fie pur și simplu incompetență.
India, de exemplu, și-a mărit vulnerabilitatea impunând un blocaj brusc la nivel național, fără să se gândească la consecințele acestuia pentru zeci de milioane de muncitori migranți care se înghesuie în fiecare mare oraș. Mulți s-au întors la casele lor din mediul rural, răspândind boala în toată țara; odată ce guvernul și-a schimbat poziția și a început să restricționeze mișcarea, un număr mare de oameni s-a găsit prins în orașe, fără să aibă ce munci, un adăpost sau acces la îngrijire.
Deplasările cauzate de schimbările climatice erau deja o criză în mișcare lentă în sudul global. I se vor adăuga efectele pandemiei, aducând populațiile mari din țările în curs de dezvoltare din ce în ce mai aproape de limita subzistenței. Iar criza a zdrobit speranțele a sute de milioane de oameni din țările sărace, care fuseseră beneficiarii ai două decenii de creștere economică susținută. Indignarea populară va crește, iar reducerea așteptărilor crescânde ale cetățenilor este în cele din urmă o rețetă clasică pentru revoluție. Cei disperați vor căuta să migreze, liderii demagogi vor exploata situația pentru a acapara puterea, politicienii corupți vor profita de ocazie pentru a fura ceea ce pot și multe guverne vor reacționa dur sau se vor prăbuși. Într-adevăr, un nou val de migrare din sudul global către nord ar fi întâmpinat cu o mai mică simpatie și cu mai multă rezistență de data aceasta, deoarece migranții ar putea fi acuzați, mai credibil acum, că aduc boală și haos.
În cele din urmă, aparițiile așa-numitelor lebede negre sunt, prin definiție, imprevizibile, dar din ce în ce mai probabile cu cât privești mai departe. Pandemiile din trecut au încurajat viziuni apocaliptice, culte și noi religii crescând în jurul anxietăților extreme provocate de dificultăți prelungite. Fascismul, de fapt, ar putea fi privit ca un astfel de cult, rezultat din violența și dislocarea declanșate de Primul Război Mondial și de urmările acestuia. Teoriile conspirației au înflorit în locuri precum Orientul Mijlociu, unde oamenii obișnuiți au fost reduși la tăcere. Astăzi, acestea s-au răspândit pe scară largă în toate țările bogate, datorită în parte unui mediu media fracturat (cauzat de internet și de social media), iar suferința susținută este probabil să ofere materiale bogate pentru demagogii populiști.
Sau a democrației reziliente?
Cu toate acestea, la fel cum Marea Depresie nu a produs numai fascism, ci a și revigorat democrația liberală, tot așa și pandemia poate produce rezultate politice pozitive. De multe ori a fost nevoie de un șoc extern așa de mare pentru a scoate sisteme politice sclerotice din starea respectivă și a crea condițiile pentru o reformă structurală îndelungată. Acest tipar este probabil să se repete, cel puțin în unele locuri.
Realitățile practice ale manipulării pandemiei favorizează profesionalismul și expertiza; demagogia și incompetența sunt ușor de expus. Acest lucru ar trebui, în cele din urmă, să creeze un efect benefic de selecție care să răsplătească politicienii și guvernele care procedează bine și să-i penalizeze pe cei care procedează prost. Jair Bolsonaro din Brazilia, care a săpat constant instituțiile democratice din țara sa, în ultimii ani, a încercat să joace la cacealma în criză, iar acum se prăbușește și prezidează un dezastru în sănătate. Rusul Vladimir Putin a încercat inițial să reducă importanța pandemiei, apoi a susținut că Rusia o are sub control și a trebuit să schimbe iarăși tonul, pe măsură ce COVID-19 s-a răspândit în toată țara. Legitimitatea lui Putin scăzuse deja înainte de criză și este posibil ca acest proces să se fi accelerat.
Pandemia a aruncat pretutindeni o lumină puternică asupra instituțiilor existente, proiectând inadecvările și punctele slabe ale acestora. Decalajul dintre bogați și săraci – atât în ceea ce privește oamenii, cât și țările – a fost adâncit de criză și va crește și mai mult în timpul unei stagnări economice prelungite. Dar, odată cu problemele, criza a dezvăluit, de asemenea, capacitatea guvernului de a oferi soluții, bazându-se pe resursele colective. Un sentiment persistent de „singuri împreună” ar putea stimula solidaritatea socială și conduce la dezvoltarea unor protecții sociale mai generoase pe parcurs, la fel cum suferințele naționale comune ale Primului Război Mondial și Depresiunii au stimulat creșterea statelor bunăstării, în anii 1920 și 1930.
Acest lucru ar putea să tragă pe dreapta formele extreme ale neoliberalismului, ideologia de piață liberă promovată de economiștii Universității din Chicago, precum Gary Becker, Milton Friedman și George Stigler. În anii 1980, Școala de la Chicago a oferit o justificare intelectuală pentru politicile președintelui american Ronald Reagan și a premierului britanic Margaret Thatcher, care considerau că guvernul mare, intruziv, este un obstacol în calea creșterii economice și a progresului uman. La vremea respectivă, au existat motive întemeiate de a reduce multe forme de proprietate și reglementare ale guvernului. Dar argumentele s-au solidificat într-o religie libertariană, inducând ostilitatea față de acțiunea statului unei generații de intelectuali conservatori, în special în Statele Unite.
Având în vedere importanța acțiunilor puternice ale statului pentru încetinirea pandemiei, va fi greu de argumentat, așa cum a făcut Reagan în primul său discurs inaugural, că „guvernul nu este soluția problemei noastre; guvernul este problema”. Nimeni nu va putea pleda plauzibil în favoarea ideii că sectorul privat și filantropia pot înlocui un stat competent în timpul unei situații de urgență națională. În aprilie, Jack Dorsey, CEO-ul Twitter, a anunțat că va contribui cu 1 miliard de dolari la efortul „COVID-19”, un act extraordinar de caritate. În aceeași lună, Congresul american a luat 2,3 trilioane de dolari pentru a-i pune în susținerea afacerilor și indivizilor afectați de pandemie. Poate că ideile anti-stat vor mai zăbovi printre protestatarii anti-blocare, dar sondajele sugerează că o mare majoritate a americanilor au încredere în sfaturile experților medicali guvernamentali în a face față crizei. Acest lucru ar putea spori sprijinul pentru intervențiile guvernamentale pentru a rezolva alte probleme sociale majore.
Iar criza poate stimula, în cele din urmă, reînnoirea cooperării internaționale. În timp ce liderii naționali se joacă de-a culpabilizarea, oamenii de știință și oficialii din domeniul sănătății publice din întreaga lume își aprofundează rețelele și legăturile. Dacă prăbușirea cooperării internaționale duce la dezastru și e considerată un eșec, epoca de după ar putea fi cea a unui angajament reînnoit de a lucra multilateral pentru promovarea intereselor comune.
Pandemia a fost un test de stres politic global. Țările cu guvernări capabile și legitime vor trece relativ bine peste și pot adopta reforme care să le facă și mai puternice și mai rezistente, facilitându-le astfel performanțele viitoare. Țările cu o capacitate slabă de stat sau o conducere slabă vor avea probleme – stagnare, dacă nu sărăcie și instabilitate. Problema este că cel de-al doilea grup îl depășește foarte mult pe primul.
Din păcate, testul de stres a fost atât de greu încât foarte puțini se califică să-l treacă. Pentru a gestiona cu succes etapele inițiale ale crizei, țările au avut nevoie nu numai de state capabile și de resurse adecvate, ci și de o un larg consens social și de lideri competenți care să inspire încredere. Această necesitate a fost satisfăcută de Coreea de Sud, care a delegat gestionarea epidemiei unei birocrații profesioniste din domeniul sănătății, dar și de Germania Angelei Merkel. Mult mai frecvente au fost guvernele care, într-un fel sau altul, au eșuat. Și întrucât restul crizei va fi greu de gestionat, este probabil ca aceste tendințe naționale să continue, ceea ce face dificilă atingerea unui optimism larg.
Un alt motiv al pesimismului este acela că scenariile pozitive presupun un fel de discurs public rațional și de învățare socială. Cu toate acestea, legătura dintre expertiza tehnocratică și politica publică este mai slabă astăzi decât în trecut, când elitele dețineau mai multă putere. Democratizarea autorității, stimulată de revoluția digitală, a aplatizat ierarhiile cognitive împreună cu alte ierarhii, iar procesul decizional politic este acum condus de o trăncăneală instrumentalizată. Acesta poate fi cu greu un mediu ideal pentru auto-examinarea constructivă, colectivă, iar unele state pot rămâne iraționale mai mult timp decât ar putea rămâne solvente.
Cea mai mare variabilă e SUA. A fost o nenorocire unică pentru această țară să aibă la conducerea sa cel mai incompetent și dezbinător lider din istoria sa modernă tocmai când a izbucnit criza, iar modul său de guvernare nu s-a schimbat nici sub presiune. După ce și-a petrecut mandatul în război cu statul pe care îl conduce, nu a fost în stare să-l pună la lucru eficient, atunci când situația a cerut-o. După ce a considerat că beneficiile sale politice au fost cel mai bine servite de confruntare și război, mai degrabă decât de unitatea națională, a folosit criza pentru a lupta și a crește clivajele sociale. Sub-performanța americană în timpul pandemiei are mai multe cauze, dar cea mai semnificativă a fost aceea a unui lider național care nu a reușit să conducă.
Dacă președintele primește un al doilea mandat în noiembrie, vor scădea șansele unei reînvieri mai ample a democrației sau a ordinii liberale internaționale. Oricare va fi rezultatul alegerilor, probabil că polarizarea profundă a Statelor Unite va rămâne. Organizarea alegerilor în timpul unei pandemii va fi dificilă, iar cei nemulțumiți că au pierdut vor fi motivați să conteste legitimitatea scrutinului. Chiar dacă democrații ar obține controlul la Casa Albă și ambele camere ale Congresului, ei ar moșteni o țară adusă în genunchi. Chemările la acțiune vor întâmpina munți de datorii și o rezistență până la moarte din partea unei opoziții radicale. Instituțiile naționale și internaționale vor fi slabe și zguduite după ani de abuz și va lua ani pentru a le reconstrui – dacă va fi posibil asta.
Odată cu cea mai urgentă și mai tragică fază a crizei trecute, lumea trece printr-un lung, deprimant efort. În cele din urmă, va ieși din această perioadă – unii mai repede, alții mai târziu. Convulsiile globale violente sunt puțin probabile, iar democrația, capitalismul și Statele Unite s-au dovedit, toate, capabile de transformare și adaptare. Dar vor trebui să scoată din nou un iepure din pălărie.
