De când a avut primele episoade de panică induse de mersul prost al războiului pe care îl declanșase în Ucraina și de teama din forul său interior că s-ar putea chiar să fie învins, dictatorul de la Moscova a reamintit aproape cu regularitate lumii că Rusia este totuși putere nucleară.
Putin a proferat public asemenea amenințări cu lipsa de pudoare a unei cocote, cu lipsa de conștiință a unui criminal în serie, cu neștiința unui amator suficient de leneș și suficient de modest mobilat intelectual pentru a fi incapabil de a se califica ori recalifica măcar la bancul de lucru.
În accesele sale de disperare, Putin a răsturnat toate canoanele pe care, în vremurile crâncene ale Războiului Rece, le respectaseră până și predecesorii săi de la Kremlin, nici ei cu mult mai străluciți.
Iar procedând astfel, nu a făcut decât să vulnerabilizeze, în loc să consolideze capacitatea strategică a Rusiei, având în vedere faptul că tocmai secretul, deruta și imprevizibilul sunt elementele esențiale în descurajarea nucleară sau într-o eventuală ofensivă pe acest palier.
În logica profund găunoasă a dictatorului de la Kremlin, amenințările explicite cu o posibilă recurgere la arme nucleare sunt factor de modelare, conform propriilor sale nevoi, a comportamentului inamicului (în speță al Occidentului). În realitate, însă, amenințările explicite, momentele în care a recurs la ele, tonul și frecvența lor, dimpotrivă, sunt, pentru “inamic”, tot atâtea chei prețioase de decriptare a situației în care se află el însuși, dictatorul rus, dar mai ales arsenalul nuclear de care dispune.
Prin declarațiile făcute, prin exercițiile ordonate forțelor armate de resort, prin testele demonstrative la care le-a împins în mod pripit (unele teste tocmai ce au devenit celebre prin eșecul monumental), Putin își imaginase că va inhiba Occidentul și mai ales America. Rezultatul însă e mai degrabă deplorabil: i-a pus cu siguranță în gardă pe “inamici”, i-a obligat la o prudență sănătoasă, dar bumerangul este totuși de toată frumusețea: căci, mai mult decât orice, i-a ajutat să înțeleagă mai bine ca oricând care e starea actuală a arsenalului nuclear rusesc, precum și care e starea actuală a pregătirii resursei umane care îl are pe mână; și care e starea de spirit la Moscova.
Serviciile de informații americane și în general occidentale, ca și factorii politici de decizie din acest spațiu nu vor vorbi niciodată public despre faptul că așa stau lucrurile și nici despre cât de recunoscători le sunt de fapt lui Putin că le-a facilitat atât de mult și de neașteptat cunoașterea și interpretarea situației în care se află Rusia. Cum ziceam mai sus, secretul și deruta sunt totuși active uriașe, nu este recomandabil să le risipești. Dar în același timp, cu discreția specifică domeniului lor de activitate, cu siguranță că și serviciile și politicul din America și din Europa au luat cu conștiinciozitate notă și au luat cu mare bucurie notițele care se impun.
De altfel, este de așteptat ca istoria să consemneze amenințările nucleare ca la ușa cortului, proferate mai ales în ultimele săptămâni de Putin și de alți oficiali ai săi, drept una dintre breșele monumentale de intelligence din istoria universală a intelligence-ului (cu detaliul exotic că solist pentru această breșă nu a fost nici CIA, nu a fost nici MI6, ci a fost însuși Kremlinul; a fost însuși Vladimir Putin).
Dictatorul rus amenință cu recurgerea la rachete nucleare pentru a nu se trezi lovit de rachete convenționale. Găsim aici o lipsă de simetrie specifică asimetriei de care se servesc pe lumea asta doar teroriștii. Că Rusia de azi este un stat terorist prin excelență, asta știam deja. Că este, însă, un terorist incompetent, asta e nemaipomenit de bine că ne-a devenit clar.
În ciuda ezitărilor de moment ale administrației Biden în a-i da undă verde Kievului să lovească teritoriul Rusiei cu rachete cu rază lungă, este mai degrabă probabil decât improbabil ca solicitările ucrainene în acest sens să fie la un moment dat validate. Putin, deși a încercat să intimideze, a reușit mai degrabă să clarifice și să creeze spațiu unor premise contrare celor urmărite de el.
Desigur, administrația Biden putea să ia mult mai rapid decizia adecvată dacă în calcul strategic pe care și-l tot face punea accentul cuvenit pe o variabilă care a devenit rapid și a rămas invariabil o constantă: “variabila Zelenski”.
Această variabilă/constantă operează în ecuația complexă a războiului ruso-ucrainean încă din primele ore ale invaziei, atunci când președintele Ucrainei le-a transmis americanilor, cu aerul unui Churchill contemporan: Am nevoie de muniție, nu de taxi.
Liderul Ucrainei putea la acea vreme să plece cu familia într-un confortabil exil american, eventual și să devină visiting professor la Harvard și cine mai știe unde, la pachet cu aureolarea de disident de caviar.
Nu a făcut-o, iar pentru că nu făcut-o, Ucraina poate da azi lecții fără precedent de domesticire și de reducere la absurd a “măreței” puteri ruse.
La Washington și nu numai au fost destui, la acea vreme – 24 februarie 2022 – care credeau că alegerea făcută de Zelenski (de a rămâne pe loc și de a lupta în Ucraina) nu poate fi câștigătoare. Și iată că a fost!
La fel este și azi: la Washington, destui cred că opțiunea curentă a lui Zelenski (de a lupta, dar de data asta în Rusia) nu poate fi câștigătoare. Dar sunt premise chiar mai generoase decât acum doi ani și jumătate că va fi.
Liderului ucrainean îi trebuie acum, ca și atunci, munție, iar nu un taxi. Muniție adecvată momentului, desigur.
Îi trebuie rachetele cu rază lungă, momentul rachetelor Javelin a expirat.
