Zelul cu care Kremlinul continuă să inflameze scena mondială, prin accentul fără precedent în ultimele decenii pus pe amenințarea cu folosirea armelor nucleare, sugerează că regimul Putin se teme cu adevărat de două scenarii potențiale:
- Cel în care Kievul ar primi acceptul Washingtonului de a lovi teritoriul rus cu rachete cu rază lungă. Iar aici nu e nevoie ca acest accept să fie și în mod explicit comunicat public. Un asemenea accept poate fi foarte bine acordat discret, urmând a fi dezvăluit la un moment dat, însă de facto: nu prin declarații ori comunicate date în presă, ci prin noutățile – cum altfel decât stridente? – care vor apărea pe front.
- Cel în care Kievul nu ar primi o asemenea undă verde, în schimb i-ar fi oferită o soluție de compromis, însă de contrapartidă și concepută astfel încât să contrabalanseze urmările nefaste ale perpetuării handicapului ucrainean de a lovi în adâncime poziții ruse de pe teritoriul Rusiei. Despre ce ar putea fi vorba într-un asemenea scenariu? Greu de ghicit, în lipsa unei “urechi” cablate la discuțiile din culisele administrației Biden. Dar cert este că manevrele-surpriză și planurile ingenioase nu pot fi excluse, mai ales că și ucrainenii, și americanii au dovedit, în acești doi ani și jumătate, că se poate. Și mai ales, că războiul e predispus, prin natura sa, la producția de puncte de inflexiune subite și de rezonanță.
În orice caz, în acest moment Putin are nu una, ci două priorități care îl țin sub presiune – una pe termen lung, una pe termen scurt.
Una este aceea de a nu fi create premise care să deschidă în mod autentic calea pierderii războiului de către Rusia. Asta e, așadar, prioritatea și presiunea pe termen lung. Iar acestei priorități îi corespunde mai degrabă eventualitatea activării primului scenariu.
O alta, nu mai puțin delicată, este aceea de a nu fi create premise ca ofensiva din Donețk a armatei sale să fie blocată, având în vedere rata neverosimilă de pierderi pe care a investit-o acolo; de asemenea, având în vedere și câștigurile înregistrate în această perioadă, mai ales pe direcția Pokrovsk. Asta e, așadar, presiunea și prioritatea pe termen scurt. Acestei priorități îi corespunde mai degrabă eventualitatea activării celui de-al doilea scenariu.
Desigur, cel de care depinde integral dacă va fi una sau că va fi alta, este președintele american în exercițiu, Joe Biden.
Problema lui Putin este cu atât mai mare cu cât și Biden este el însuși supus propriilor presiuni și priorități.
În chestiunea Ucraina, Biden este, fără echivoc, interesat să lase o moștenire viabilă (din perspectiva interesului național al SUA). Totodată, este interesat să lase și o moștenire care să-i facă cinste (din perspectiva interesului personal al președintelui, ca și sub aspectul interesului politic al partidului său, aflat acum în focuri pentru a-și asigura continuitatea la Casa Albă și în următorii patru ani post-Biden).
Fără doar și poate, mai merită menționat, fie și în trecere, un al treilea scenariu – format din primul și al doilea. Dar pare mult prea ambițios pentru a miza pe el, cel puțin raportat la modelul și nivelul de îndrăzneală probat în acești ani de administrația Biden. Merită însă evocat, măcar în virtutea faptului că, așa cum ziceam mai sus, evoluțiile surprinzătoare și deciziile abrupte fac și ele parte din natura atât de capricioasă a războiului.
Desigur, președintele Zelenski și Ucraina ca atare nu ar fi trebuit să ajungă în situația de a recurge la acest obby extrem pe care îl fac acum pentru obținerea undei verzi spre a folosi rachetele cu rază lungă împotriva țintelor relevante din Rusia. Având în vedere cum au luptat ucrainenii și cât de mari sunt mizele pentru întreaga lume, nu mai era nevoie de împingerea Kievului la tot acest exercițiu complex de persuadare și “vânzare” a unui “Plan pentru victorie”.
Administrația Biden este datoare nu atât moralmente, cât în primul rând strategic, să țintească sus și foarte sus pentru o forța instalarea păcii. Căci miza – și pentru americani, și pentru europeni, evident și pentru ucraineni – nu este doar pacea, ci pacea justă, pacea care garantează că războiul nu va reizbucni în Europa peste doi, peste 10 sau peste 20 de ani și că nu va fi declanșat în Asia de o Chină care s-ar simți încurajată de o slăbiciuni americane cât de mici.
Iar pentru o pace justă sunt necesare măsuri juste de sprijin. Sunt necesare armament suficient și o rază adecvată de folosire a lui.
Aceste două lucruri le puteau fi acordate ucrainenilor și fără a-i forța să inoveze cu conceperea “Planului pentru victorie” pe care Zelenski a mers să-l “vândă” Casei Albe.
Dar nu mai contează! Mai important ca orice, acum, este ca SUA să înțeleagă faptul că în realitate nu este loc de întors: trebuie să cumpere, într-un fel sau altul, produsul.
Dacă nu pentru că a convins-o îndrăzneală lui Zelenski, atunci măcar pentru că e atât de evidentă frica lui Putin.
