Cele mai importante alegeri din 2023, pe plan mondial, așa fusese denumit scrutinul prezidențial din Turcia, în presa internațională.
Și pe bună dreptate, căci Turcia are câteva caracteristici care o fac aparte și îi conferă greutate: este o țară mare, are o armată puternică, e membră NATO (și e dispusă la șantajarea alianței, fapt deja demonstrat în chestiunea extinderii spre zona scandinavă), joacă deopotrivă în Europa, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Libia, este implicată în diverse operațiuni militare în proximitate, este un uriaș hub de refugiați și s-a folosit de acest ultim element exact cum s-a folosit Putin de gazul rusesc – transformându-l în pârghie de șantaj la adresa UE (iar pe plan intern, într-un harnașament eficient de producție și canalizare a fricilor populației).
Cu un nou mandat în față, Recep Erdogan va fi tentat să continue și mai „nervos” pe drumul autocrației și eventual al unei politici externe ce devenise tot mai belicoase, ambele fiind elemente pe care a mizat neobosit în ultimii ani.
De ce e oarecum obligatoriu să continue pe acest drum?
Pe de o parte, pentru că rezultatul scrutinului probabil l-a convins că dacă nu ar fi apucat-o pe el, nici nu s-ar fi bucurat de un asemenea succes. Pe de alta, pentru că e în reflexul oricărui lider de teapa sa să își consolideze stăpânirea asupra unei țări pe care demult nu o mai percepea altfel decât ca pe o moșie. Nu în ultimul rând, pentru că punctul vulnerabil în care se află economia Turciei și tipul de stat pe care Erdogan l-a modelat în ultimii ani nu vor permite, „din principiu”, ulterioare accese de mărinimie liberală.
Victoria lui Erdogan în aceste alegeri a venit, e drept, mai greu și cu oarece emoții, raportat la cât de uns merseseră lucrurile în precedentele. Acesta în sine reprezintă un motiv suficient pentru demersuri imediate ale puterii de la Ankara spre o reducere încă și mai dramatică a marjei de manevră pe care o au contestatarii săi – deopotrivă de pe scena politică și din societatea civilă. Nu va fi o acțiune fără riscuri de tulburări sociale, având în vedere faptul că, în esență, jumătate din țară nu îl agrează pe învingător. Dar o va face, pentru că acesta e cursul „firesc” în orice autocrație – și atunci când se simte contestată, și atunci când se consideră revalidată; pentru că orice autocrație e obsedată în mod natural de obținerea unui control „și mai” total; și o va face pentru că, de data asta, puterea a avut emoții și nu mai vrea să aibă parte de așa ceva data viitoare.
Ți se rupe inima când te gândești la ce ar putea urma pentru liderii opoziției și mai ales pentru opozanții din eșaloanele inferioare, care fuseseră activi, atât de activi încât au împins lupta până într-un istoric tur doi, dar care sunt mai puțin cunoscuți și, măcar prin asta, cu atât mai vulnerabili.
Ți se rupe inima pentru turcii, mai ales cei tineri și din zone urbane moderne, care se vor chinui să părăsească țara, și e chiar mai dramatic ceea ce se întrevede la orizont pentru cei care își vor asuma riscul și chinul de a rămâne și eventual de a lupta în condiții chiar mai vitrege decât cele de care avuseseră parte până acum.
Va fi tot mai complicat și pentru partenerii externi ai Turciei, iar dinamica internă a NATO va fi probabil în prima linie a fontului deschis de realegerea lui Erdogan.
Desigur că, oricât de puternic pe plan intern, vechiul și noul sultan nu este chiar atotputernic în tranșeele de pe plan extern, dar cu el rămas în jilț vor exista complicații într-o perioadă deja extrem de complicată.
Ținuți în întuneric de aneantizarea de către regimul Erdogan a presei independente, a statului de drept și a libertății de expresie, momiți cu promisiuni SF și bani care pe care țara în realitate nu îi are, bombardați de putere cu spaime-fantomă și hipnotizați cu religia și naționalismul de grotă, o firavă majoritate a turcilor a decis că viitorul propriu merită jucat ca la ruleta rusească.
Până la urmă, este decizia lor. Însă cel mai probabil, suferința care urmează va fi una perfect „democratică” – și pentru grosul populației care nu l-a mai vrut, și pentru grosul populației care și l-a dorit pe mai departe.
Ca prognoză, închei reluând ceea ce am mai scris și cu ocazia primului tur:
„Mizele alegerilor din Turcia și războiului declanșat de Rusia nu pot să fie altfel decât evidente pentru restul lumii: cu lideri ca Erdogan și Putin, destinul oricărei țări e garantat unul tragic. Dar dacă asemenea lideri și supraviețuiesc rarelor și adevăratelor momente de cumpănă (căci așa ceva au fost alegerile din Turcia și așa ceva este războiului Rusiei), atunci termenul „tragic” devine, subit și natural, prea mic pentru un orizont de semnificații derivate atât de mare”.
În Turcia, speranța reintră în hibernare. Erdogan revendică victoria
