În desaga lui Erdogan și în cea a lui Putin, destui au pus speranțe generoase atunci când, în vremuri parcă imemoriale, cei doi au ajuns la putere. Deși, în paranteză fie spus, în cazul noului lider rus era încă de pe atunci greu de înțeles de unde puteau izvorî așteptări de mai bine; cert este că ele au existat totuși, chiar pe ambele maluri ale Atlanticului. Axioma a fost însă reconfirmată iute: vâna de KGB-ist – iar istoria era deja martoră – nu poate suferi schimbări decât în mult mai rău.
În orice caz, după două decenii speranțele nu au fost doar înșelate, ci călcate și strivite în picioare – și într-un caz, și în celălalt.
Erdogan și Putin și-au sărăcit concetățenii, le-au limitat libertățile, au subminat instituțiile statului, au alterat țesutul social, iar pe plan extern fiecare și-a făcut țara un actor necredibil și tot mai nefrecventabil (Rusia devenind chiar paria).
Pe parcursul celor peste două decenii de putere, și turcul, și rusul au cochetat cu șarmul pervers al nostalgiei imperiului și al politicii belicoase. Unul a devenit o otravă internă pentru NATO, iar celălalt o amenințare externă la adresa alianței.
Erdogan și-a dus propriile lupte, inclusiv militar, în proximitatea geografică, încercând, cu succese șchioape, să-și extindă influența regională. E drept, deși tot mai otoman și tot mai agresiv, până la urmă Erdogan a părut, comparativ cu Putin, mai degrabă un pechinez turbat; dar măcar turcul a avut cumva șansa și constrângeri particulare de a nu se crede până la final chiar doberman, pentru ca apoi, așa cum i s-a întâmplat rusului, să afle nu doar că nu era așa ceva, dar și că valorează poate nici cât un pechinez.
Sub Erdogan și Putin, Turcia și Rusia au reamintit lumii cât de fragil e stratul de separație dintre libertate și opresiune, dintre stabilitate și opusul ei, dintre adevăr și minciună, dintre sărăcie și dezvoltare, dintre pace și război. Și tot sub presiunea lor, se știe azi în toate zările Globului cât de mult poate să fiarbă injust de ignorata Marea Neagră.
Popoarele lor, care întâi i-au aplaudat și ulterior doar tolerat, au aflat pe propria piele nu doar cât de rău poate fi răul pe care asemenea lideri îl produc, ci și că există un și mai mare rău: de la un punct încolo, chiar dacă începi să înțelegi ce ți-a putut face seducătorul lider, nu mai poți să scapi de el.
De altfel, nu este o coincidență faptul că și Erdogan, și Putin au dat semne reale de slăbiciune abia după peste 20 de ani, abia când ei înșiși s-au apropiat de amurgul vieții biologice, abia când bolile corpului și minții s-au acutizat, abia când regimurile păstorite au îmbătrânit și au anchilozat odată cu ei. Și, mai grav decât atât, abia după ce acestor condiții subiective li s-au alăturat circumstanțe agravante de ordin obiectiv: o inflație ucigătoare și un cutremur devastator (cazul Erdogan), respectiv un război de tip hitlerist, care a fost pierdut și care a antrenat pierderi șocante în rândurile propriei armate, frici mult timp uitate, în straturile sociale de sus și de jos, umiliri în serie, sancțiuni economice fără precedent și fără rezolvare (cazul Putin).
Mizele alegerilor din Turcia și războiului declanșat de Rusia nu pot să fie altfel decât evidente pentru restul lumii: cu lideri ca Erdogan și Putin, destinul oricărei țări e garantat unul tragic.
Dar dacă asemenea lideri și supraviețuiesc rarelor și adevăratelor momente de cumpănă (căci așa ceva au fost alegerile din Turcia și așa ceva este războiului Rusiei), atunci termenul „tragic” devine, subit și natural, prea mic pentru un orizont de semnificații derivate atât de mare.
