Un fost ambasador NATO vorbește despre sfârșitul epocii Erdogan

Atât Administrația Obama, cât și Administrația Trump au încercat să îmbunătățească cooperarea strategică SUA-Turcia, dar fără prea mult succes. Stelele se pot alinia acum pentru ca Administrația Biden să o scoată la capăt, scrie Kurt Volker, fost ambasador american la NATO, într-o analiză publicată pe platforma CEPA.

🔹 Timp de decenii, Turcia a fost un aliat uneori incomod, dar întotdeauna strategic al Statelor Unite, și un membru-cheie al NATO: strategic, deoarece, având o armată substanțială și o geografie extrem de importantă, Turcia a oferit un bastion împotriva Uniunii Sovietice și o fereastră spre Orientul Mijlociu și Iran; o fereastră ciudată, totuși, din cauza rolului dominant al armatei în democrația turcească, a abuzurilor asupra drepturilor omului, a disputelor teritoriale cu Grecia, a disputei asupra Ciprului de Nord (care complică relațiile NATO-UE) și economiei în valuri a Turciei.

După sfârșitul Războiului Rece, a părut pentru o vreme că democrația și economia Turciei încep să se maturizeze, iar Turcia va avea o relație vitală cu Uniunea Europeană, posibil ca viitor membru, probabil ca partener comercial și de investiții, și cu siguranță ca putere regională. Statele Unite au menținut, de asemenea, o relație strânsă cu Turcia, în special cu armata sa, în timpul și după primul război din Golf. Turcia a prezentat un model unic de democrație stabilă, cu o populație majoritar musulmană într-o vecinătate din ce în ce mai turbulentă. Țara devenea tot mai democratică și mai prosperă.

Această traiectorie pozitivă a luat o întorsătură puternic negativă începând cu mijlocul anilor 2000. Partidul AKP a vârât islamul în politica din Turcia. Statele Unite și Turcia au avut divergențe privind războiul din Irak din 2003. Cele două părți s-au certat și mai abitir în legătură cu războiul din Siria, Turcia acuzând Statele Unite că susțin grupuri teroriste kurde. Turcia a dat vina pe Statele Unite pentru încercarea de lovitură de stat din 2016 și s-a burzuluit față de ceea ce vede ca fiind o protecție a SUA oferită lui Fetullah Gulen, pe care îl acuză de organizarea loviturii de stat. Turcia a apelat la Rusia pentru rachete de apărare antiaeriană S-400, a intervenit în Libia, Siria și Nagorno-Karabah și a încercat să-și construiască un rol de putere regională care să susțină mișcările politice musulmane sunnite.

Acest lucru a adus Turcia în conflict cu Egiptul, Emiratele Arabe Unite și Israel, pentru a numi doar câteva exemple, în timp ce o aliniază Qatar-ului, care are propria sa dispută cu celelalte state din Golf. Deși aliniată Rusiei în domeniul apărării aeriene, Ankara se află pe partea opusă Moscovei în Libia, Siria, în ceea ce privește Crimeea și, de asemenea, în ceea ce privește Armenia și Azerbaidjanul. După ce au doborât un avion de vânătoare rusesc în spațiul aerian turcesc în 2015, soldații turci vor acum să-și impună un avanpost în Nagorno-Karabah alături de „pacificatorii” ruși.

Statele Unite și UE l-au criticat pe președintele Erdogan pentru că a reprimat libertatea presei, a încurajat corupția și a slăbit democrația în Turcia, determinându-l să se distanțeze și mai mult de Statele Unite și Europa. UE a dat vina pe Turcia pentru că nu a reușit să oprească fluxurile de refugiați sirieni în Europa, aflându-se acum într-un pact cu diavolul, în care trebuie să plătească Turcia pentru a-i ține pe aceștia în tabere în partea de est a țării.

Cu toate aceste divergențe și nemulțumiri acumulate, nu este de mirare că relațiile SUA-Turcia nu au reușit să se îmbunătățească în ultimii ani. Dar lucrurile se pot schimba acum în așa fel încât să ofere Administrației Biden o nouă oportunitate de a acționa.

În primul rând, cu Statele Unite care încearcă să se retragă din Siria și Irak, disputa cu Turcia privind grupările kurde siriene devine mai puțin importantă, în timp ce SUA vor trebui să se bazeze pe Turcia ca fiind cea mai importantă putere din regiune pentru a preveni amenințările la adresa securității intereselor americane și a celor europene.

În al doilea rând, în ultimul an a existat puțină „iubire” în relația de dragoste-ură cu Rusia. Este posibil ca Turcia să fie mai interesată de consolidarea legăturilor cu Statele Unite și NATO, ca o asigurare împotriva mișcărilor rusești din regiune. S-ar putea să existe spațiu pentru a negocia o soluție la actuala confruntare privind sistemele S-400 (și lipsa de acces a Turciei la avioanele F-35).

În al treilea rând, economia și finanțele turcești sunt iarăși la ananghie. În timp ce Erdogan se poate baza pe un sprijin public suficient și poate incomoda Europa în perioadele prospere, acum va trebui să schimbe placa pentru a reînvia economia turcă. În ciuda poziției agresive a lui Erdogan privind disputele teritoriale cu influență directă asupra depozitelor de gaze din estul Mediteranei, Turcia va avea un interes în negocierea soluțiilor, astfel încât să poată obține profituri pe termen scurt.

În al patrulea rând, și cel mai important, puterea lui Erdogan în Turcia va ajunge probabil la sfârșit pe parcursul Administrației Biden. Într-o vizită recentă la Istanbul, am fost surprins de câte persoane – indiferent dacă cooperează cu guvernul Erdogan sau se opun acestuia – cred că epoca Erdogan se va încheia în următorii 1-3 ani.

În ciuda tuturor divergențelor care au apărut în relația cu Turcia lui Erdogan în ultimii ani, la un nivel fundamental, interesele SUA și ale Turciei rămân aliniate strategic. Cu o nouă conducere în Statele Unite și, eventual, și în Turcia, poate exista o oportunitate pentru un dialog proaspăt, cu cărțile pe masă, între noii interlocutori, care poate avantaja atât ambele țări, cât și UE, NATO și regiunea mai largă din jurul Turciei. 🟦

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here