Când un număr suficient de ruși vor simți că luptele nesfârșite din Ucraina sunt inutile și că ei sunt cei care plătesc prețul, președintele lor, Vladimir Putin, va fi nevoit să întreprindă ceva spectaculos pentru a ieși din impas. De aceea merită să urmărim cu atenție Rusia, în căutarea semnalelor de oboseală sau nemulțumire. Coperta The Economist din această săptămână prezintă cel mai uimitor semnal de acest fel de până acum.
<< Acesta vine de la Andrei Melnicenko, regele mondial al îngrășămintelor și cel mai mare industriaș al Rusiei. Melnicenko nu este deloc un membru al opoziției anti-Putin. Departe de a critica invazia, el este un insider ale cărui fabrici au susținut economia de război. Nici nu are pretenții de noblețe. După ce și-a condus companiile în afara Rusiei, Melnicenko s-a întors în 2023, pe măsură ce perspectivele afacerilor globale s-au redus. Ca majoritatea oligarhilor, el a trăit după regulile domnului Putin – fă bani, dar nu-ți băga nasul în politică. Acum vorbește pentru că el și colegii săi magnați nu-și mai pot permite să ignore putreziciunea dintr-o țară pe care au văzut-o alunecând în tiranie.
Melnicenko și-a formulat avertismentul în cadrul unor interviuri de aproape 60 de ore acordate revistei The Economist și, într-o manieră mai prudentă, într-un eseu. Este pentru prima dată când un oligarh din Rusia se exprimă atât de pe larg. Îi acordăm spațiu nu pentru că suntem de acord cu toate opiniile sale sau pentru că ar fi un apărător al democrației și al drepturilor omului. Dimpotrivă, el este un pragmatic care dorește ca firmele sale să prospere. De aceea, apelul său ar putea găsi ecou într-o țară în care războaiele eșuate, inclusiv înfrângerea în fața Japoniei din 1905, au dus la campanii inițiate de industriași în favoarea schimbării politice.
Cuvintele lui Melnicenko depășesc cu mult războiul, referindu-se la perspectivele sumbre pentru Rusia și vecinii săi. El avertizează Occidentul să nu-și dorească ca Rusia să se afunde în haos, într-o autarhie brutală sau într-o dependență sumbră și periculoasă. Deși nu spune că Putin trebuie îndepărtat de la putere, schimbarea pe care o dorește ar însemna sfârșitul guvernării unipersonale.
Ceea ce face intervenția lui Melnicenko atât de frapantă este faptul că războiul din Ucraina a ajuns pe teritoriul Rusiei. În urma atacurilor ucrainene asupra industriei energetice, țara se confruntă cu cozi la combustibil și bătăi la stațiile de alimentare. Anexarea Crimeei în 2014 a sporit popularitatea lui Putin; astăzi, peninsula este izolată de atacurile cu drone ucrainene. Recrutarea militară forțată alimentează resentimentele. Plângerile influencerilor cu privire la război devin virale pe rețelele sociale.
Această realitate contrazice promisiunile repetate ale lui Putin că operațiunea militară specială se desfășoară conform planului și că o victorie decisivă este iminentă. Deși economia rusă nu este pe punctul de a se prăbuși și populația nu este pe punctul de a se revolta, rușii simt din ce în ce mai mult că țara lor a ajuns într-un impas.
Putin ar putea foarte bine să încerce să-și reafirme autoritatea prin escaladarea războiului și reprimarea populației din țară. Unele servicii de informații occidentale au raportat recent că Rusia este pe punctul de a-și intensifica confruntarea cu NATO. În cele mai pesimiste scenarii, Melnicenko se teme de utilizarea unei arme nucleare tactice în încercarea de a-i teroriza pe susținătorii europeni ai Ucrainei — deși analiștii occidentali încă nu iau în calcul această posibilitate.
Melnicenko susține că o escaladare nu ar conduce la o pace durabilă între Rusia, Ucraina și Europa. Ceea ce nu se spune este că, dacă rușii de rând vor deveni îngrijorați de război și vor fi din ce în ce mai nemulțumiți din cauza unei mobilizări pe scară largă și a represiunii politice, acest lucru nu va face decât să agraveze problemele lui Putin pe plan intern – ducând la următoarea rundă de escaladare.
Aceste gânduri sumbre îl conduc pe Melnicenko la esența argumentului său. El își expune teza printr-o serie de scenarii pe termen lung pentru Rusia, toate fiind, spune el, periculoase atât pentru Rusia, cât și pentru lume.
Cel mai îngrijorător este faptul că Rusia ar putea să se prăbușească în anarhie, pe măsură ce liderii militari se vor lupta pentru controlul resurselor și al armelor nucleare. Această teamă a fost suficient de reală pentru a determina administrația Biden să încerce să evite umilirea Rusiei în Ucraina.
Sau Rusia ar putea ajunge sub dominația puterilor străine. Ar putea fi dominată de China, care ar putea-o folosi pentru a-și asigura materii prime și ca zonă tampon împotriva Americii. Sau, după un război de uzură, poate că Rusia va exista la periferia Europei, ca o țară săracă și dependentă. Ambele rezultate ar genera resentimente și nemulțumiri, prezice el, alimentând un naționalism violent care ar putea exploda într-o zi într-un conflict.
În ultimul scenariu, Rusia s-ar închide în sine, asemenea Coreei de Nord, o fortăreață închisă și asediată, lipsită de creștere economică și de capital. Se pare că acest lucru este discutat intens în culisele Kremlinului. Totuși, asemenea Coreei de Nord, Rusia s-ar afla într-o stare de război permanent împotriva lumii.
Melnicenko rămâne enigmatic cu privire la modul precis în care s-ar putea evita aceste rezultate. Din interes propriu, el îndeamnă țările occidentale să reziste tentației de a duce războiul până la limitele sale. În schimb, acestea și Rusia trebuie să găsească o cale de a trăi în pace. În acest scop, el le solicită să acorde Rusiei „suveranitate” – o imunitate care seamănă foarte mult cu cererea Chinei privind neintervenția. În ceea ce privește reformele din Rusia, el rămâne evaziv. Țara trebuie să fie previzibilă pentru lumea exterioară și trebuie să-și câștige poporul fără a recurge la coerciție. Implicit, el dorește ca Putin să renunțe la regimul autocratic și să delege puterea. Dar nu vorbește despre democrație.
Chiar și acest lucru se va lovi de opoziția securocraților, care dețin puterea de când Putin i-a alungat din politică pe primii oligarhii post-sovietici, în urmă cu peste două decenii. Dacă Rusia devine o țară mai normală, ei vor fi cei care vor avea de pierdut. Poate însă că tehnocrații și magnații îngrijorați de soarta Rusiei vor lua partea lui Melnicenko. Putin ar putea refuza să cedeze. Dar se află într-o situație dificilă. Continuarea conflictului, escaladarea și reforma ar implica fiecare costuri.
Reforma are un precedent. În 1905, Rusia a pierdut un război de 19 luni împotriva Japoniei. Industriașii și tehnocrații l-au învinuit pe dictatorul Nicolae al II-lea. Aceasta a demonstrat, spuneau ei, că guvernarea unui singur om a condamnat Rusia să rămână în urma restului Europei. În acel an, după o revoltă, l-au forțat pe țar să accepte Manifestul din Octombrie, care propunea libertăți civile și o adunare legislativă.
Până la jumătatea anului 1907, Nicolae al II-lea zdrobise reformele; un deceniu mai târziu, a fost răsturnat de revoluție. Trebuie să sperăm că Rusia învață această lecție: are nevoie de reforme durabile. >>
***
De ce o Rusie dezbinată este un lucru rău pentru lume
- Un text de Andrei Melnicenko
<< Marile războaie nu încep acolo unde se trag primele focuri. Linia frontului nu este decât punctul în care presiunea acumulată izbucnește în cele din urmă la suprafață. În acel moment, fundamentul a fost deja distrus: limbajul securității reciproce, încrederea în angajamente, o înțelegere comună a ceea ce este permis, capacitatea de a percepe cealaltă parte ca parte a unui sistem comun, mai degrabă decât ca o amenințare care trebuie eliminată. Când aceste legături se rup, politica nu mai dirijează evenimentele, ci este condusă de ele.
Războiul din Ucraina este un astfel de caz. El cuprinde mai multe straturi: tragedia popoarelor care au trăit timp de secole într-un spațiu istoric comun; un conflict între Rusia și Occident – o dispută privind teritoriul, alianțele, memoria istorică și viitorul ordinii mondiale.
Dar la baza acestora se află un eșec mai profund: lumea modernă a pierdut mecanismul care odinioară permitea marilor puteri să coexiste în cadrul unui singur sistem de securitate fără a-și nega reciproc statutul. Când acest mecanism se destramă, formulele morale încep să înlocuiască arhitectura, iar pedeapsa este confundată cu strategia.
Nu sunt nici politician, nici ideolog. Politicienii acționează prin voință; ideologii acționează prin credință. Lumea mea este alcătuită din sisteme materiale complexe: fluxul resurselor naturale, transformarea lor în îngrășăminte și energie electrică, logistica care structurează aceste fluxuri și orizonturile de timp îndelungate. Astfel de sisteme sunt indiferente la declarații. Ele funcționează atâta timp cât legăturile critice se mențin și eșuează atunci când structurile portante sunt compromise. Un flux este ca un râu: nu poate fi declarat anulat. Poate fi redirecționat, dar nu dispare. Încerc să descriu lumea ca un fizician: așa cum este ea de fapt, nu așa cum ne-am dori să fie.
Experiența mea formativă a fost dezastrul de la Cernobîl din 1986, care a avut loc nu departe de orașul în care m-am născut. Este dovada că un sistem complex care conține cantități enorme de energie nu iartă erorile de calcul sau aroganța. O succesiune de evenimente minore se poate transforma într-o catastrofă înainte ca cineva să-și dea seama ce se întâmplă. Această experiență nu-mi permite să tratez factorul nuclear ca pe o abstracție; este o constrângere supremă, dincolo de care sarcina își pierde sensul. Acolo unde consecințele sunt fizic ireversibile, o astfel de abordare este singura formă acceptabilă de responsabilitate.
Când suveranitatea devine problema
Paradoxul central al momentului actual este următorul: cererea de securitate internațională nu a fost niciodată mai mare, însă infrastructura instituțională construită pentru a o asigura – norme, organisme de aplicare a legii, cadre de legitimitate comune – nu a fost niciodată mai slabă. Într-un astfel de context, tentația este de a trata suveranitatea adversarilor ca sursă de instabilitate. Acest eseu susține contrariul: distrugerea suveranității nu rezolvă problema securității; ea elimină singurul mecanism prin care problema poate fi abordată.
Ucraina nu este doar un câmp de luptă între Rusia și Occident. Este un stat, o societate și o voință politică care au plătit un preț teribil. Suveranitatea ucraineană este reală. Dar securitatea Ucrainei, construită pe negarea permanentă a capacității suverane a Rusiei, este la fel de instabilă.
Un vecin cu interese cunoscute și un preț previzibil pentru angajamentele sale reprezintă o altă calitate a securității decât un vecin definit de revanșism sau de stare de asediu. O pace durabilă necesită suveranitate de ambele părți, nu pentru că trebuie să se iubească reciproc, ci pentru că numai subiecții pot încheia acorduri care să reziste.
Rusia deține astăzi suveranitate: și-a luat și continuă să-și ia deciziile în mod independent. Aceasta nu este o judecată evaluativă, ci una descriptivă. Rusia și-a definit interesele vitale, dispune de baza materială necesară pentru a le apăra și suportă consecințele propriilor decizii.
Discursul occidental actual privind Rusia postbelică, în ciuda tuturor variațiilor sale de ambalaj politic, vizează un singur lucru: distrugerea acelei suveranități sau limitarea sa radicală. Logica este de înțeles. Dacă suveranitatea rusă este percepută ca o amenințare, eliminarea ei pare să rezolve problema.
Această logică este susținută de exemple din istoria recentă. Incorporarea Germaniei și a Japoniei postbelice în lumea occidentală a dus, pentru o perioadă semnificativă, la eliminarea revanșismului în rândul puterilor învinse. Analogia este imperfectă – Rusia nu este o putere învinsă al cărei guvern s-a prăbușit –, dar speranța care stă la baza ei este aceeași: că o țară lipsită de autonomie strategică va accepta în cele din urmă regulile celor care au lipsit-o de aceasta.
Această abordare comite o eroare profundă. Suveranitatea este o condiție necesară a oricărei arhitecturi stabile de securitate globală. Acest lucru nu înseamnă că suveranitatea garantează stabilitatea; acțiunile unei țări suverane pot afecta securitatea altora. Dar fără ea, această arhitectură este imposibilă. Nu se poate încheia o pace durabilă cu un supus, deoarece un supus nu este cu adevărat responsabil pentru deciziile sale. Orice acord încheiat în astfel de circumstanțe nu va duce la o pace permanentă, ci doar la o pauză temporară între fazele conflictului.
În Occident se discută patru scenarii pentru Rusia postbelică. În ciuda diferențelor de prezentare politică, fiecare dintre ele implică pierderea sau restrângerea suveranității și, prin urmare, distruge singurul mecanism prin care un comportament responsabil este posibil.
Primul scenariu imaginează o Rusie umilită, care zace la periferia Occidentului. Pe termen lung, acest lucru ar genera un revanșism agresiv. Tratatul de la Versailles nu a reprezentat crearea unei ordini, ci acumularea unei energii amânate. Rusia nu este Germania de la Weimar, iar lumea modernă nu reproduce literalmente anii 1920, dar logica structurală își păstrează forța: dacă suveranitatea unei națiuni istorice majore este frântă, aceasta rareori dispare. Ea revine într-o formă mai periculoasă.
În cel de-al doilea scenariu, Rusia ajunge în orbita Chinei. La prima vedere, calea chineză pare un simplu substitut al celei occidentale: Rusia se integrează în lanțurile de aprovizionare chineze și obține acces la piețe, tehnologie și finanțare, oferind în schimb materii prime, poziție geografică și adâncime strategică. Pe termen scurt, acest lucru seamănă cu un compromis rațional. Pe termen lung, schimbă pur și simplu adresa dependenței.
Rusia ar părea să-și păstreze aparențele unei mari puteri, dar, în realitate, ar deveni un contur exterior al strategiei chineze: o piață pentru mărfurile chineze, o sursă de resurse, un coridor de tranzit și un tampon care absoarbe presiunea îndreptată împotriva Beijingului. Rusia riscă să ocupe o poziție structural similară cu cea pe care o ocupă Ucraina pentru Occident: o zonă disputată în care actorii mai mari își mută piesele. Nu este vorba de o echivalență între țări; este logica utilizării spațiului de frontieră în interesul unui alt centru.
Însă o Rusie dependentă ar avea o valoare discutabilă pentru China. Asimetria evidentă a unei astfel de legături ar fi toxică: pe baza ei s-ar putea construi cu ușurință o coaliție anti-chineză, vecinii Chinei ar deveni neliniștiți, iar în interiorul Rusiei ar genera, în cele din urmă, nevoia de a ieși din poziția de subordonare. Comportamentul Chinei arată deja că înțelege acest lucru. Își exploatează cu ușurință avantajul, dar nu urmărește să-l ducă până la o vasalitate formală. Iar experiența recentă și dureroasă a dependenței tehnologice de Occident înseamnă că Rusia nu va accepta de bunăvoie aceeași situație cu China.
Al treilea scenariu este fragmentarea Rusiei, care ar deveni rapid imposibil de gestionat. Ar avea loc o luptă pentru arsenalul nuclear, resurse, granițe și istorie. Acest scenariu distruge coeziunea care face ca descurajarea nucleară să funcționeze. Prețul plătit în conflictele post-sovietice – inclusiv tragedia din Ucraina – face ca un astfel de rezultat să fie, în opinia mea, imposibil.
Ultima posibilitate este ca Rusia să devină o fortăreață: închisă, mobilizată, în asediu permanent. Tehnologia, știința, capitalul și încrederea civică nu se dezvoltă într-o stare de urgență perpetuă. O astfel de ordine nu pune capăt războiului; ea transformă conflictul dintr-un eveniment într-un mod de organizare a statului.
Formele diferă. Rezultatul sistemic este același.
De ce uzura nu este o strategie
Negocierile funcționează atunci când ambele părți cred că cealaltă este capabilă și dispusă să-și apere poziția până la limită. Când o parte ajunge la concluzia că cealaltă blufează sau este pur și simplu incapabilă să ducă lucrurile până la capăt, încetează să mai caute o soluție la masa negocierilor. Aceasta nu este o justificare pentru vreun folos specific al forței. Este o descriere a modului în care eșecul diplomatic se produce de fapt: nu doar prin rea-credință, ci prin prăbușirea credibilității de ambele părți. Înțelegerea acestui mecanism nu echivalează cu aprobarea consecințelor sale.
Războiul din Ucraina este, în ochii rușilor, un război împotriva Occidentului în ansamblu, purtat cu bani, arme și tehnologie occidentale. Această percepție modelează fiecare decizie pe care o ia Moscova.
Rădăcinile conflictului se află parțial într-un dezechilibru structural care a persistat în Europa după Războiul Rece: preocupările Moscovei în materie de securitate au fost auzite, dar niciodată abordate cu seriozitate. După tulburările politice din Ucraina din 2014, Rusia a concluzionat că diplomația își epuizase resursele și a trecut la acțiune – mai întâi în Crimeea, apoi, opt ani mai târziu, în patru regiuni din estul și sudul Ucrainei.
Obiectivele inițiale ale Moscovei nu au fost atinse rapid. Pe măsură ce războiul se prelungea, Rusia și-a revizuit viziunea asupra unui rezultat acceptabil. Condițiile pe care le-a enunțat public s-au redus la trei: recunoașterea teritoriilor pe care Rusia le revendică acum în temeiul constituției sale; protecția juridică a populațiilor vorbitoare de limbă rusă; și un angajament formal privind neutralitatea Ucrainei.
Între timp, Occidentul și-a redefinit propriul scop. Dezbaterea privind viitoarea arhitectură de securitate a Europei – care nu a avut loc niciodată în mod adecvat – a fost înlocuită de un obiectiv operațional: epuizarea. Sensul precis variază de la o capitală la alta: unii vorbesc despre slăbirea capacității militare ruse, alții despre descurajarea revizionismului, iar alții despre transmiterea unui semnal către potențiali agresori din alte părți. În practică, războiul a devenit un instrument de presiune prelungită asupra Moscovei.
Formula „susținerea Ucrainei atât timp cât va fi nevoie” este convenabilă deoarece amână o întrebare dificilă: ce ordine de securitate ar trebui să existe în cele din urmă în Europa și ce loc ocupă Rusia în cadrul acesteia? Din punct de vedere geografic, luptele se desfășoară pe teritoriul ucrainean; din punct de vedere formal, ucrainenii sunt cei care luptă. Acest lucru convine Occidentului: cele mai mari costuri umane și economice le suportă Ucraina și Rusia, în timp ce impactul asupra economiilor occidentale, deși real, este considerat suportabil. Însă acest aranjament prezintă o deficiență strategică care este rareori adusă în discuție.
Concluzia Moscovei din toate acestea este clară: în condițiile actuale, obiectivul inițial al Rusiei – o nouă ordine de securitate europeană în care Rusia să fie un participant, mai degrabă decât un obiect controlat – este de neatins. Bătăliile pot fi câștigate sau pierdute; un război de uzură, în sine, nu poate fi câștigat. El perpetuează problema, în loc să o rezolve.
Formatul actual nu poate continua la nesfârșit. O coaliție superioară din punct de vedere economic și tehnologic, care susține armata unui adversar limitându-și în același timp propria implicare directă, va ceda în cele din urmă locul altcuiva: fie unei forme diferite și mai directe de confruntare, fie unei soluționări politice. Întrebarea nu este dacă această tranziție va avea loc, ci când și în ce condiții.
Armele nucleare conferă acestei întrebări un caracter existențial. Descurajarea funcționează nu pentru că armele există, ci pentru că există centre raționale de luare a deciziilor, canalele de comunicare sunt deschise și ambele părți înțeleg unde se află limitele. Când încrederea se prăbușește și emoția înlocuiește rațiunea, armele nucleare încetează să mai fie un instrument de descurajare de ultimă instanță și devin o radiație de fond care reprezintă un risc constant. Orice strategie care tratează escaladarea nucleară ca pe o extensie gestionabilă a presiunii convenționale se bazează pe o presupunere falsă: că un sistem complex poate fi împins la limită și oprit exact acolo unde este convenabil din punct de vedere politic. Sistemele reale nu funcționează așa.
Existența suveranității și recunoașterea reciprocă a necesității unui acord nu garantează că se va ajunge la un acord. La fel de importantă este direcția în care se exercită suveranitatea. Faptul că aceasta susține un cadru comun sau îl distruge este determinat, mai presus de toate, de politica internă a unei țări. Tocmai de aceea, problema traiectoriei interne a Rusiei nu poate fi rezolvată din exterior.
Modul în care Rusia își conduce propriul proces politic și spre ce scopuri își îndreaptă suveranitatea este o chestiune care poate fi rezolvată numai în interiorul Rusiei însăși, fără a ține seama de preferințele externe. Orice încercare de a gestiona acest proces din exterior nu numai că este sortită eșecului, ci și contraproductivă: distruge însăși condiția – suveranitatea – fără de care pacea durabilă este imposibilă în principiu. Acest lucru trebuie acceptat, nu din simpatie pentru Rusia, ci din înțelegerea faptului că nu există nicio alternativă la această recunoaștere.
Am motive să cred că această conștientizare va veni, iar aceste motive pot fi înțelese doar explicând de ce nu a venit mai devreme.
Cei care au construit noua Rusie – antreprenori, oameni de știință, artiști, sportivi, profesioniști care au creat economia ei, sensul ei, reputația ei în lume – se considerau, în mare parte, internaționaliști. Aceasta nu era nici o slăbiciune, nici o naivitate. Era alegerea evidentă într-o lume în care integrarea globală părea ireversibilă. Știința funcționa după standarde internaționale, tehnologia provenea din cele mai bune surse, drepturile și obligațiile erau reglementate de legislația occidentală în instanțele occidentale, copiii studiau la cele mai bune universități din lume, capitalul era plasat acolo unde era protejat. Această alegere a însemnat, în mod conștient sau nu, transferul unei părți semnificative a suveranității către sisteme externe. Nu pentru că aceasta era dorința. Ci pentru că părea că regulile erau neutre și accesul era deschis tuturor.
Timp de mulți ani, autoritățile ruse au avertizat că aceasta era o greșeală. Susținătorii integrării globale au considerat acest lucru o rămășiță a gândirii sovietice. Timpul le-a demonstrat că s-au înșelat, nu pentru că globalizarea nu ar fi existat, ci pentru că nu a fost niciodată neutră.
Sancțiunile au demonstrat acest lucru în mod clar. Ele au fost elaborate de unii, în interesul unora, și pot fi revizuite în favoarea altora printr-o decizie politică. Propria mea experiență cu sancțiunile occidentale contează aici nu ca o nemulțumire personală, ci ca dovadă că infrastructura globalizării este condiționată politic. Activele pot fi înghețate; drepturile considerate odată inviolabile se dizolvă în momentul în care se ia o decizie politică.
Efectul sistemic al sancțiunilor s-a dovedit mai amplu decât intenția inițială a acestora. Deconectarea de la sistemele globale – financiare, tehnologice, juridice, educaționale – a pus clasa creativă a Rusiei în fața unei alegeri pe care nu o anticipase: fie emigrarea completă, cu ruperea tuturor legăturilor, fie revenirea la întrebarea pe care o evitase timp de trei decenii: cum să-și construiască propria lume în interiorul Rusiei, după propriile reguli, conform propriilor standarde.
Acest proces nu este nici rapid, nici ușor. Dar este inevitabil, întrucât lumea globală, în sensul ei anterior, nu mai există. Cei care știu să creeze se trezesc că nu mai aleg între Rusia și un spațiu global, ci între Rusia și o lume fragmentată în care fiecare bloc își stabilește propriile reguli. În aceste condiții, logica creației se îndreaptă spre interior: să construiască ceva care să fie atractiv – pentru cei care au plecat cu mult timp în urmă odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, pentru cei care au plecat recent și pentru lumea vorbitoare de limbă rusă în ansamblu.
Constrângerile severe – presiunea militară, sancțiunile economice, războiul informațional – impun eficiența. Iar eficiența este posibilă doar atunci când toate straturile sociale colaborează. În fiecare dintre ele există suficienți oameni cu spirit critic care să recunoască că interesul comun minim – păstrarea suveranității – coincide. Tot restul poate fi rezolvat între ei.
Suveranitatea nu este doar o chestiune care privește statul. Este cea mai importantă chestiune pentru toți cei care trăiesc și lucrează într-o țară: cetățeni, întreprinderi, instituții.
Pentru cetățeni, măreția unei țări nu se măsoară prin volumul sloganurilor sale, ci prin măsura în care aceasta protejează interesele poporului său. Oamenii votează cu picioarele și prin strategiile lor de viață. Dacă unei țări îi lipsește suveranitatea, mai devreme sau mai târziu îi pierde pe cei capabili să fie o resursă pentru ea, mai degrabă decât o povară.
Întreprinderile cu operațiuni internaționale au nevoie de suveranitate în aceeași măsură. Se pot construi structuri complexe de proprietate și se pot redacta contracte în cele mai sofisticate jurisdicții. Dar, în ultimă instanță, cea mai bună protecție a contractelor și a investițiilor este asigurată de un stat puternic care le susține. Companiile care nu sunt nici americane, nici chineze se confruntă cu opțiuni neplăcute: să furnizeze marilor actori resurse și piețe în schimbul protecției sau să accepte rolul unui actor local aflat sub amenințarea permanentă a deciziilor externe. Alternativa suverană — alinierea strategiei la un stat care consideră marile întreprinderi ca parte a capacității sale strategice — este singura care nu necesită renunțarea la viitor. În secolul XXI, suveranitatea unui stat are o dimensiune economică directă: capacitatea de a crea valoare adăugată în propria jurisdicție și de a o direcționa către consolidarea propriei suveranități, mai degrabă decât a altcuiva.
Comunitatea de afaceri din Rusia este formată din oameni capabili nu doar să supraviețuiască în cadrul unor reguli date, ci să schimbe chiar mediul înconjurător: să conceapă și să construiască noi piețe, industrii și sisteme de management. În ultimele decenii, selecția lor nu s-a făcut pe criterii ideologice, ci prin competiție, crize și restructurări – o selecție a celor care știu să calculeze consecințele, să asculte alte interese și să găsească compromisuri viabile. Rolul lor în discuția despre direcția suveranității ruse nu este unul politic, ci creativ; nu este o chestiune de cine guvernează, ci de ceea ce se construiește.
Marile întreprinderi ruse care investesc într-o Rusie suverană vor deveni, în timp, o parte integrantă a acesteia. Același lucru va fi valabil și pentru alte instituții importante. În consecință, Rusia însăși se va schimba. Dacă ne străduim să obținem o suveranitate care să creeze unitate între cetățeni și instituții, sper că, în timp, vom corecta toate dezechilibrele interne pentru care și noi purtăm responsabilitatea – prin faptul că, odată, ne-am bucurat să ne facem nevăzuți.
Atracția previzibilității
O Rusie suverană nu va fi pe placul tuturor țărilor. Dar, pe termen lung, va fi mai avantajoasă decât alternativele. Alegerea actorilor externi nu se face între o Rusie prietenoasă și una ostilă. Alegerea se face între o Rusie al cărei comportament este previzibil și una a cărei traiectorie este necunoscută. În lumea care se conturează acum, previzibilitatea este mai importantă decât simpatia.
Discuția internă despre ceea ce ar trebui să fie Rusia este inevitabilă. Dar această conversație își are locul după război și în interiorul țării.
Alegerea cu care se confruntă lumea nu este între iubirea pentru Rusia și ura față de ea, între pedeapsă și iertare, între claritate morală și cinism politic. Alegerea se face între două tipuri de viitor: unul în care marile puteri învață din nou să-și respecte reciproc suveranitatea și unul în care fiecare încearcă să le reducă pe celelalte la simple obiecte de control. A doua cale ne-a adus deja aici.
Cel mai important lucru este să ne îndepărtăm de prăpastie. Abia atunci vom putea să ne întrebăm cum am ajuns aici și cum să organizăm lumea altfel. Această sarcină revine generației următoare. Rolul nostru este să ne asigurăm că vor avea cu ce să lucreze. >>
