Frontul iranian este doar unul — deși cel mai vizibil — dintre fronturile marelui război din Orientul Mijlociu, declanșat de Donald Trump și Benjamin Netanyahu. În plus, armata israeliană a invadat Libanul cu intenția de a distruge proxy-urile iraniene din „Hezbollah”. Lupte au loc și în Irak. Frontul irakian este însă cel mai neobișnuit în acest război, deoarece aici americanii se confruntă cu foștii lor aliați din armata irakiană, notează The Insider.
Cu doar 10 ani în urmă, au eliberat împreună, umăr la umăr, Mosulul și alte orașe capturate de ISIS, autoproclamatul califat. În esență, este vorba deja despre al treilea război americano-irakian — după operațiunea „Furtună în Deșert” din 1991 și invazia forțelor coaliției internaționale din 2003. Totuși, se pare că acesta este sortit să rămână un conflict de intensitate scăzută și să se încheie cu o nouă retragere a americanilor din țară.
Comitetul guvernamental pentru securitate națională al Irakului a publicat, la 25 martie 2026, un ordin care permite oricărei unități militare să deschidă focul asupra forțelor care o atacă fără ordine suplimentare sau consultări cu comandanții superiori.
Documentul nu precizează cine anume ar putea ataca unitățile armatei irakiene. Însă menționarea avioanelor și a dronelor indică în mod clar sursa pericolului. Într-adevăr, nimeni în afară de Statele Unite nu utilizează aviația de luptă pentru lovituri pe teritoriul Irakului.
Ordinul a fost publicat la scurt timp după ce americanii au bombardat, în provincia irakiană Anbar, cartierul general al unităților locale ale Forțelor de Mobilizare Populară (FMP), ucigând cel puțin 15 persoane. În mass-media americană favorabilă lui Donald Trump, cei uciși sunt numiți „teroriști” și li se atribuie responsabilitatea pentru recentele atacuri asupra ambasadei SUA din Bagdad și asupra altor obiective americane din Irak. La Bagdad însă se susține că victimele erau militari activi ai armatei naționale și că au fost atacați ilegal de americani, fără declarație de război.
În mod paradoxal, atât Washingtonul, cât și Bagdadul au dreptate. Astfel, gruparea „Kataib Hezbollah” (a nu se confunda cu Hezbollahul original din Liban, deși este ideologic apropiată de acesta), care face parte din Forțele de Mobilizare Populară, și-a asumat responsabilitatea pentru un recent atac cu dronă FPV asupra unei baze americane din apropierea capitalei irakiene. În total, această grupare și altele înrudite (inclusiv, probabil, cele ai căror membri au fost uciși în bombardamentele din Anbar) au comis deja zeci de atacuri asupra obiectivelor americane din Irak. Din perspectiva americană, acestea sunt, așadar, organizații teroriste.
În același timp, „Kataib Hezbollah” și peste șaizeci de alte grupări similare fac oficial parte din Forțele de Mobilizare Populară, care sunt integrate în structura forțelor armate ale Irakului. Prin urmare, și autoritățile de la Bagdad au dreptate atunci când afirmă că americanii bombardează soldați și ofițeri ai armatei irakiene. Iar cu doar zece ani în urmă, americanii luptau alături de aceștia împotriva unui inamic comun — ISIS.
Ecoul războiului civil
După invazia SUA în Irak din 2003 și războiul civil care a urmat, americanii au desființat armata și serviciile speciale irakiene și au epurat funcționarii de la toate nivelurile. Ca urmare, statul din Orientul Mijlociu a devenit slab, descentralizat și fragmentat. Autoritățile federale nu au reușitsă restabilească ordinea nici măcar în zonele apropiate de Bagdad și cu atât mai puțin în provinciile îndepărtate.
Situația a fost complicată și de ostilitatea dintre diversele comunități etno-religioase din Irak: șiiți, suniți, kurzi, yazidi și creștini. În mare măsură, aceste comunități au preluat funcțiile statului, inclusiv în domeniul apărării. În fiecare sat și în fiecare cartier urban au apărut propriile miliții — mici armate menite să-i protejeze pe locuitori de vecini ostili sau de bande.
O parte dintre aceste grupări au fost sprijinite de americani, care au instruit milițiile sunnite cunoscute sub denumirea colectivă „Fiii Irakului”. Principala lor misiune era combaterea Al-Qaida, considerată atunci la Washington drept principala amenințare la adresa securității în Irak și în regiune.
Iranul, la rândul său, încerca să-și extindă influența în Irak, pentru a împiedica transformarea țării vecine într-un satelit al Statelor Unite, ostil Teheranului. Astfel, Iranul a investit masiv în milițiile irakiene, transformându-le într-unul dintre principalele sale instrumente de influență politică.
Cu bani iranieni au fost cumpărate arme și echipamente, iar combatanții primeau salarii și instruire. Sprijinul nu s-a limitat doar la șiiți — coreligionarii Iranului — ci a inclus și unele grupări de creștini, yazidi și chiar suniți, deși majoritatea milițiilor susținute de ayatolahi erau șiite.
Au existat și situații paradoxale. De exemplu, în „Brigada Lupilor”, o unitate de poliție specială, formată de americani, autoritățile locale au trimis masiv șiiți din mișcări pro-iraniene, inclusiv membri ai „Organizației Badr”, creată în Iran și profund antiamericană. Cu toate acestea, majoritatea grupărilor șiite au rămas orientate încă de la început către Teheran.
În esență, acestea sunt formațiuni care funcționează ca extensii ale forțelor armate iraniene, dar sunt compuse din cetățeni irakieni. Guvernul irakian, vreme îndelungată condus de premierul pro-iranian Nouri al-Maliki, a închis în mare parte ochii la activitățile Teheranului pe propriul teritoriu.
Apropo, șiitul Nouri al-Maliki este acuzat de mulți în Irak că a promovat o politică de marginalizare a suniților, care a devenit una dintre cauzele apariției ISIS. De altfel, această grupare se prezintă ca o forță capabilă să-i protejeze pe suniți de „arbitrarul ereticilor”.
Ofensiva ISIS în Irak și Siria, în 2014, a schimbat destinul întregii regiuni și, desigur, și pe cel al milițiilor irakiene. Guvernul Irakului a renunțat rapid la compromisul Al-Maliki și a chemat numeroasele miliții să sprijine armata federală și să se integreze într-o nouă structură, denumită „Forțele de Mobilizare Populară” (FMP).
Liderul suprem al șiiților irakieni, ayatollahul Ali al-Sistani, a declarat că coreligionarii săi trebuie să răspundă la apelul guvernului. Iar aceștia au răspuns, sporind efectivele armatei irakiene cu zeci de mii de oameni și oferind comandamentului militar superior posibilitatea de a-i utiliza după cum considera necesar.
FMP, împreună cu unitățile armatei irakiene, cu milițiile kurde peshmerga și cu aliații occidentali, au purtat timp de câțiva ani lupte grele împotriva ISIS. Într-o serie de operațiuni critice — precum ofensiva asupra Mosulului, din 2016 — Forțele de Mobilizare Populară au acționat alături de militarii americani, formând practic un front comun.
În același an, guvernul federal al Irakului a decis să integreze zeci de miliții în structura forțelor armate naționale și să creeze din acestea o componentă militară separată. Astfel, FMP au devenit, oficial, parte a armatei naționale.
În schimbul subordonării față de Bagdad, grupările care au intrat în componența Forțelor de Mobilizare Populară (FMP) au primit statut legal, salarii militare, grade, pensii, compensații de stat pentru răni și acces gratuit la tratament în spitale militare. Fără a refuza oferta Bagdadului, FMP nu s-au îndepărtat însă nici de Teheran.
Ca urmare, în structura forțelor armate irakiene au apărut unități oficial subordonate guvernului de la Bagdad, dar orientate ideologic și politic către Iran și care, în plus, păstrează un grad de autonomie rar întâlnit în alte armate.
De exemplu, deja menționata „Kataib Hezbollah” avertizase, cu puțin timp înainte de atacul americano-israelian asupra Iranului, că va apăra Republica Islamică. Și asta în ciuda faptului că Bagdadul oficial susține o poziție de neutralitate strictă și neimplicare în conflicte externe.
Aproape ca IRGC
În general, guvernul irakian și premierul său, Mohammed Shia’ al-Sudani, căruia FMP îi sunt formal subordonate, se află într-o situație extrem de dificilă. Șeful executivului nu le poate ordona grupărilor orientate spre Iran — și finanțate destul de generos de acesta — să înceteze atacurile asupra obiectivelor americane, deși își dorește clar să evite atragerea țării într-un nou război de amploare.
Mai exact, ar putea da un astfel de ordin, dar știe că acesta ar fi ignorat, dacă nu de toate grupările, atunci cel puțin de către cele mai mari și mai capabile. Nu le-ar opri nici măcar riscul de a pierde salariile și beneficiile oferite de statul irakian. Iranul și activitățile economice desfășurate sub protecția Teheranului de către aceste grupări le pot compensa pierderile.
Precum Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, care controlează sectoare profitabile ale economiei iraniene și beneficiază de contrabandă și alte activități ilegale, și FMP din Irak s-au transformat în ceva mai mult decât o simplă structură militară.
Conglomeratul Muhandis General Company, creat de „Kataib Hezbollah”, activează în construcții, logistică și agricultură, dar și în spălarea de bani pentru structura-mamă și pentru aceiași Gardieni ai Revoluției Islamice. Din acest motiv, conglomeratul a fost inclus pe lista sancțiunilor SUA.
De asemenea, sub sancțiuni se află și comandantul FMP, Falih al-Fayyadh. Americanii îl acuză de „încălcări flagrante ale drepturilor omului”, invocând brutalitatea deosebită a subordonaților săi în reprimarea protestelor antiguvernamentale.
Statele Unite fac tot posibilul pentru a împiedica adoptarea de către parlamentul irakian a unei noi legi privind Consiliul Național de Securitate. Proiectul de lege așteaptă de mult timp aprobarea. Dacă ar fi adoptat, acesta i-ar conferi lui Al-Fayyadh un post de ministru în guvernul federal și ar legaliza structurile sale de afaceri. În același timp, Forțele de Mobilizare Populară ar obține dreptul la venituri extrabugetare — sume extrem de consistente.
Dacă din bugetul de stat FMP primesc anual aproximativ 3,5 miliarde de dolari, activitățile lor economice (inclusiv cele ilegale) le aduc în jur de 10 miliarde de dolari. Acești bani sunt folosiți pentru achiziționarea de arme și echipamente pentru grupările pe care americanii le consideră o amenințare la adresa securității lor naționale.
Sub presiunea SUA, guvernul irakian nu se grăbește să adopte noua lege, dar nici nu intenționează să lupte serios împotriva Forțelor de Mobilizare Populară (FMP). Dimpotrivă, așa cum s-a menționat mai sus, le-a permis chiar să răspundă cu foc la atacurile americanilor — deși acesta este mai degrabă un gest demonstrativ.
Dacă FMP ar avea capacitatea de a doborî avioane americane, ar face-o și fără permisiunea guvernului. În realitate, premierul Mohammed Shia’ al-Sudani transmite astfel un mesaj către populația irakiană, în mare parte antiamericană, fără a-și asuma riscuri majore. FMP nu dispun de sisteme de apărare antiaeriană capabile să facă față aviației moderne a SUA.
Toată lumea afară!
FMP, luate separat, nu sunt capabile să ducă un război de amploare împotriva trupelor americane din regiune — nu au suficiente resurse umane și tehnică. Cu toate acestea, radicalii din grupările pro-iraniene încearcă în mod evident să atragă țara într-un conflict major cu SUA, lansând atacuri cu rachete și drone asupra obiectivelor americane. Dacă SUA ar răspunde cu bombardamente masive în Irak, situația ar putea escalada prin implicarea altor componente ale forțelor armate, transformând conflictul într-un război național.
Un astfel de scenariu ar fi avantajos pentru Iran, deoarece ar forța Statele Unite să-și disperseze resursele și atenția pe un nou front major și ar risca să le implice într-un alt război prelungit în Orientul Mijlociu — exact ceea ce Washingtonul încearcă să evite. Nici premierul Mohammed Shia’ al-Sudani nu dorește un astfel de conflict, dar nici nu poate controla pe deplin FMP, care împing țara spre o confruntare deschisă.
Aceste grupări beneficiază de sprijinul majorității șiite din Irak, au reprezentanți în parlament și sunt percepute ca eroi, pentru rolul lor în înfrângerea ISIS. Orice tentativă de a le desființa ar putea declanșa un nou război civil. În mod paradoxal, pentru guvernul irakian este mai ușor să exercite presiuni asupra americanilor decât asupra acestor formațiuni care îi sunt, teoretic, subordonate.
În cadrul executivului se consideră, pe bună dreptate, că dacă nu vor mai exista baze militare americane pe teritoriul Irakului — ținte pentru atacurile FMP — va dispărea și riscul implicării țării într-un nou război de amploare. Cu câțiva ani în urmă, Bagdadul și Washingtonul au convenit asupra unui calendar de retragere a trupelor americane trimise în 2014 pentru a lupta împotriva ISIS.
Conform acestor planuri, ultimul soldat american ar urma să părăsească Irakului în toamna anului 2026. În prezent, premierul insistă asupra accelerării acestui proces și asupra evacuării anticipate a tuturor militarilor americani. În același timp, el subliniază că, din ianuarie anul acesta, toate trupele americane rămase se află pe teritoriul Kurdistanului irakian — o regiune asupra căreia autoritatea guvernului federal este limitată.
Americanii, însă, nu au anunțat nimic despre o eventuală revizuire a calendarului de retragere a trupelor lor (spre deosebire, de altfel, de forțele NATO, care au fost relocate de urgență din Irak în Italia). Unitățile SUA rămân în apropierea orașului Erbil, în Kurdistan, dar nu desfășoară operațiuni militare de amploare împotriva Forțelor de Mobilizare Populară (FMP) și, aparent, nici nu intenționează să o facă.
Statele Unite mizează pe lovituri punctuale asupra cartierelor generale ale celor mai radicale grupări din cadrul FMP. Această strategie le permite să limiteze activitatea forțelor pro-iraniene din Irak, fără a escalada conflictul la un nivel care ar putea duce la o confruntare pe scară largă.
În ciuda tuturor riscurilor, al treilea război americano-irakian va rămâne, cel mai probabil, un conflict de intensitate scăzută — fără orașe rase de pe fața pământului de bombardamente masive și fără o mișcare de gherilă de amploare. El se va reduce la schimburi de lovituri cu rachete și drone, precum și la declarații dure din partea ambelor tabere, urmând să se încheie de la sine atunci când trupele americane vor părăsi, din nou, Irakul.
