În timp ce Marșul Preobrajensky răsună peste Piața Roșie, sirenele de raid aerian din Moscova vor cânta un refren neautorizat? Amenințarea atacurilor cu drone și rachete ucrainene este doar una dintre întrebările care planează asupra sărbătorilor dedicate pe 9 mai Zilei Victoriei. Altele se referă la lista invitaților: care demnitari străini vor veni și ce fel de prezență militară vor asigura țări precum Coreea de Nord? – se întreabă Edward Lucas într-un editorial CEPA.
<< Chiar și fără aceste incertitudini, punctul culminant militar al calendarului oficial al Rusiei este fals. Printre subiectele pe care Vladimir Putin va trebui să le omită din discursul său se numără următoarele. Uniunea Sovietică a fost complice cu Hitler înainte de război. Stalin și-a sabotat propriile forțe armate prin epurări frenetice înainte de război, contribuind enorm la succesul invaziei naziste. Ajutorul occidental a fost crucial pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice. Cea mai mare parte a luptelor s-a desfășurat în afara teritoriului actual al Rusiei. „Eliberarea” Europei de Est s-a transformat rapid în ocupație.
În ciuda discursurilor bombastice despre „gloria eternă”, cultul „Marelui Război Patriotic” nu este ceva consacrat. Războiul a fost un subiect traumatizant și tabu în Uniunea Sovietică până în perioada Brejnev. Abia odată cu estomparea amintirilor reale a crescut dorința de a împrumuta vitejia altora.
Și nu numai în Rusia. Și alte țări se complac într-o abordare egocentrică și selectivă a istoriei. Este absolut normal să sărbătorim Ziua Victoriei în Europa (8 mai pentru aliații occidentali, 9 mai pentru cei care marchează capitularea Germaniei naziste, o zi mai târziu, în fața Uniunii Sovietice). Dar cel mai bun mod de a onora sacrificiul celor căzuți este să reflectăm asupra greșelilor care au dus la război.
Printre acestea, cea mai importantă este complăcerea. Niciuna dintre țările care au ajuns să lupte pentru supraviețuire nu a investit în diplomația strategică care ar fi putut evita războiul. Marile țări au impus condiții punitive inutile Germaniei și Austro-Ungariei după 1918 și au alienat Japonia. Toate au eșuat în a face față rezultatelor inevitabile. Au arătat în repetate rânduri regimurilor de la Berlin, Roma și Tokyo că agresiunea rămâne nepedepsită. Au ezitat, au amânat și, mai rău, au încheiat propriile acorduri. Pactul Molotov-Ribbentrop între regimurile nazist și sovietic a fost, fără îndoială, apogeul cinismului, dar a fost precedat de ani în care alte țări au încercat să câștige timp – și apoi l-au irosit. Acordul naval anglo-german din 1935, care a cedat Marea Baltică lui Hitler, merită o mențiune specială în acest context.
Până în pragul războiului și chiar după aceea, deciziile au fost luate cu o lipsă de viziune șocantă. Abia în primăvara anului 1938 Polonia și Lituania și-au normalizat relațiile. Nici Polonia, nici Ungaria nu au ajutat Cehoslovacia să reziste agresiunii naziste; dimpotrivă, au văzut în aceasta o șansă de a acapara teritorii. Suedia a rămas neutră când Uniunea Sovietică a atacat Finlanda. De la Marea Baltică până la Marea Neagră, nimeni nu a văzut imaginea de ansamblu.
Cel mai important, nimeni nu a cheltuit suficient pentru apărare. Războiul civil spaniol ne-a dat o idee despre noul tip de război, cu avioanele germane Stuka folosite pentru a bombarda orașe fără apărare. Dar „Blitzkrieg”-ul lui Hitler (ofensiva combinată) a luat totuși victimele prin surprindere. Betonul proaspăt turnat pe fortificațiile poloneze era încă în curs de uscare când germanii au atacat.
Toate acestea par acum teribil de familiare. Departe de a pedepsi agresiunea, i-am arătat lui Putin că șantajul nuclear funcționează. Am asistat la un nou tip de război în Ucraina, dar majoritatea țărilor abia au început să aloce timpul și banii necesari pentru a se pregăti să lupte în acest nou mod. Procesul nostru decizional este lent, împânzit de birocrație și duplicare și afectat de vechi resentimente (poate cineva să explice de ce Irlanda nu face parte din NATO?). Facem ceea ce simțim că putem, nu ceea ce știm că trebuie. >>
