“Ciolacu are toate motivele să nu candideze la prezidențiale și ar avea atâtea de câștigat”, scriam acum aproape un an, în iunie 2024.
Dar liderul PSD a ales să ignore lecțiile prețioase pe care i le pusese în față trecutul propriului partid. Rezultatul nu s-a lăsat așteptat: Ciolacu nu a devenit președintele țării, funcția de premier pe care a deținut-o a cunoscut o mare cumpănă imediat după eșecul său prezidențial din 24 noiembrie 2024. Atunci a reușit temporar să o depășească, însă acum a fost ajuns din urmă de scadența probabil definitivă.
Setea de putere, dorința de înavuțire, poate și unele datorii politice făcute către diverși l-ar putea determina să încerce în viitorul previzibil să se reinventeze și să-și asigure fie o menținere, fie o revenire în prim-plan.
Nu ar fi primul lider PSD care să procedeze astfel, de fapt ține chiar de o curioasă tradiție în rândul foștilor șefi ai PSD să caute noi culmi după vechi rateuri – uitați-vă la Ponta, uitați-vă la Geoană. Dar experiențele avute de acești doi predecesori ai lui Ciolacu sugerează mai degrabă că e atât ușor să vrei, dar e atât de greu spre imposibil să și reușești.
Din anunțata plecare a lui Marcel Ciolacu de la Palatul Victoria sunt bineînțeles de reținut câteva linii directoare: bilanțul periculos de prost al economiei țării, bilanțul periculos de prost al proceselor politice alimentate și accelerate de prestația sa ca premier (vezi ascensiunea extremiștilor anti-occidentali și pro-ruși).
Cu un accent particular, dat fiind contextul creat de rezultatele turului prezidențial din 4 mai, ședința-seism a PSD, organizată pe 5 mai, iese strident în evidență și prin faptul că partidul condus de Marcel Ciolacu a luat decizia iresponsabilă de a nu anunța un sprijin public și necondiționat pentru Nicușor Dan, în turul doi.
Iresponsabilă, iar nu mai puțin decât atât este această decizie, având în vedere faptul că lipsa unei îndrumări explicite adresată electoratului social-democrat, în beneficiul candidatului pro-Vest, echivalează practic cu o îndrumare implicită a oamenilor către absenteism (în cel mai bun caz) sau către candidatul anti-Vest, George Simion (în cel mai rău caz).
După atâtea decizii proaste luate de Ciolacu la vârful guvernului și la vârful partidului, aceasta din urmă e pur și simplu încă una de categoria grea, semănând cu aruncarea unei butelii în focul deja mistuitor.
După cum scriam și cu alte ocazii (vezi AICI), PSD-ului îi revine partea leului din contribuția la ascensiunea curentului suveranisto-putinist.
Faptul că acum tocmai partidul cel mai responsabil de însămânțarea și ulterior întreținerea acestei mari nenorociri refuză să facă ce ține de el pentru a o mai diminua, îi va rezerva partea leului și dintr-un eventual dezastru la urne, produs pe 18 mai.
Marcel Ciolacu și colegii săi de partid se bazează probabil pe faptul că actuala aritmetică parlamentară este mai nemiloasă decât un călău: fără PSD, o guvernare stabilă nu este posibilă. Nici extremiștii și nici centriștii nu s-ar putea descurca fără armata de aleși a lui Ciolacu. PSD se bazează pe același lucru probabil și atunci când își imaginează viitorul cu Ciolacu la butoanele partidului, și când își imaginează o viață de apoi fără Ciolacu la butoane.
Probabil, mulți dintre pesediștii cu un cuvânt de zis în mersul formațiunii lor sunt azi de fapt destul de liniștiți cu privire la viitorul PSD, indiferent de deznodământul scrutinului prezidențial din 18 mai.
Pentru moment, probabil că au dreptate să fie liniștiți – cum ziceam, aritmetica parlamentară joacă în favoarea lor, deci oricum ar fi, un loc la guvernare sau măcar în cenzurarea guvernării tot vor avea.
Peste trei ani și jumătate, însă, cu ocazia viitoarelor legislative și în caz că pe 18 mai 2025 George Simion va fi ales președintele țării, s-ar putea ca pesediștii să nu mai aibă la fel de multe motive de liniște și pseudo-sărbătoare.
Căci pentru prima oară în peste trei decenii de existență ca moștenitor al fostului PCR, PSD are începând de azi toate motivele să se imagineze și ca o viitoare rudă mai săracă a fiului vitreg de azi.
