Recentele remanieri ale guvernului și administrației prezidențiale din Rusia reprezintă schimbări calitative în regimul îmbătrânit al lui Vladimir Putin. Cei care au pierdut au fost cei direct responsabili de pregătirea și executarea invaziei din Ucraina din februarie 2022. Noul guvern al lui Putin este mult mai clar orientat în favoarea clanurilor care s-au format sub conducerea sa. Potrivit lui Alexei Levcenko, editor The Insider (în rusă – AICI, în engleză –AICI), ascensiunea „principilor” — rudele lui Putin și cei mai apropiați asociați ai săi — sugerează că guvernul se pregătește pentru o nouă etapă în tranziția puterii.
<< În timp ce majoritatea observatorilor discută despre numirea neașteptată a noului ministru al Apărării, Andrei Belousov, mult mai puțină atenție a fost acordată retrogradării simultane a principalilor planificatori ai invaziei de amploare a Rusiei în Ucraina. Deși atât Serghei Șoigu, cât și Nikolai Patrușev au primit noi funcții (după cum se știe, Vladimir Putin rareori lasă pe cineva să iasă complet din cercul său), schimbarea posturilor lor nu pare a fi o promovare.
După ce a fost director al FSB între 1999 și 2008, Patrușev a fost însărcinat să conducă Consiliul de Securitate al Rusiei, un organism de coordonare care operează sub autoritatea administrației prezidențiale și este în mare parte format din ofițeri ai serviciilor speciale, generali și foști oficiali de informații. Sub conducerea extrem de influentă a lui Patrușev, consiliul a devenit un fel de grup de reflecție axat pe lupta împotriva „dușmanilor” din interiorul Rusiei, pe elaborarea schemelor de represiune politică și pe gestionarea oricăror potențiale amenințări la adresa regimului personal de putere al lui Putin. Se zvonește că listele de agenți străini și noii candidați la statutul de organizații indezirabile sunt aprobate în cadrul ședințelor Consiliului de Securitate, în fiecare vineri.
Consiliul de Securitate a jucat un rol esențial în pregătirea analitică pentru invazia de amploare a Rusiei în Ucraina. Se crede că rapoartele operative și mesajele codificate care au trecut prin acest organism — și care au fost sintetizate personal de Patrușev — promiteau o victorie rapidă și glorioasă pe frontul ucrainean.
Succesul în „războiul scurt și victorios” urma să fie asigurat de noua armată strălucitoare a Rusiei, un brand creat de Serghei Șoigu și vândut triumfal lui Vladimir Putin la parade, exerciții militare și forumuri bine coregrafiate în Parcul Patrioților din Moscova. Succesele de PR ale biatloanelor cu tancuri organizate de Șoigu au fost atât de impresionante încât chiar și analiștii militari occidentali au început să considere trupele ruse drept „a doua cea mai bună armată din lume.”
Castelul de nisip s-a prăbușit în prima lună a războiului. În loc să zdrobească inamicul folosind „super tancurile” Armata, moderne, soldații ruși care încercau să avanseze spre Kiev în tancuri T-72 din era sovietică au fost uciși în masă de forțele ucrainene înarmate cu rachete Javelin furnizate de Occident. Consiliul de Securitate și Ministerul Apărării s-au învinuit reciproc, surse apropiate de armată învinuind analiza foarte greșită a grupului lui Patrușev, iar surse prietenoase cu FSB și Consiliul de Securitate învinuind corupția larg răspândită în ministerul lui Șoigu.
Însă Kremlinul nu putea admite un eșec atât de catastrofal. De aceea, cei doi confidenți de lungă durată și de nivel înalt ai lui Putin au fost înlocuiți într-o manieră care să pară că face parte dintr-o rotație de rutină, programată la începutul noului mandat prezidențial al lui Putin. În practică, însă, nici Șoigu, nici Patrușev nu vor mai avea aceleași oportunități ca înainte. Șoigu nu va deveni noul maestru al securității politice a Rusiei, deoarece îi lipsesc abilitățile necesare și accesul la infrastructura serviciilor de securitate. În ceea ce-l privește pe Patrușev, numirea unui om, odinioară văzut ca a doua cea mai puternică figură din țară, în rolul de „consilier prezidențial pe probleme de construcție navală” pare o batjocură.
Apariția lui Andrei Belousov ca ministru al Apărării indică neîncrederea profundă a lui Putin în armată. Dar, de altfel, președintele nu a avut niciodată încredere în generalii țării sale. Acest lucru a început în 2001, când Putin l-a înlocuit pe ultimul ofițer militar care a deținut funcția de top în Ministerul Apărării, Igor Sergheev, cu fostul său coleg din KGB, Serghei Ivanov. Șeful de la Kremlin s-a temut întotdeauna de o rebeliune, iar după cum au demonstrat acțiunile lui Evgheni Prigojin din 2023, care au fost susținute de mai mulți generali, această teamă nu era nefondată.
Candidatura surprinzătoare a lui Belousov pentru noul său post pare naturală, în retrospectivă. Un economist obsedat de muncă, absolut devotat lui Putin, nu putea fi menținut pentru totdeauna în funcția de prim-viceprim-ministru. Izolat de toate clanurile rusești și fără echipă proprie, Belousov a intrat în conflict cu jumătate din oligarhii și elita de afaceri a Rusiei, ale căror profituri le-a „confiscat” activ în beneficiul bugetului de stat — și, de asemenea, cu premierul Mihail Mișustin, cu care nu a găsit să aibă niciodată un limbaj comun. Putin nu putea pur și simplu să renunțe la o persoană atât de importantă și utilă, mai ales când atributele anormale ale lui Belousov — absența unei echipe personaliste și lipsa urmelor de corupție serioasă, combinate cu abilități administrative meticuloase — erau atât de potrivite pentru postul brusc vacant din Ministerul Apărării.
Pentru oponenții războiului Rusiei în Ucraina, aceasta este o veste proastă. Belousov, un om de stat rece și introvertit, va fi așteptat să curețe instituția militară de corupție și să direcționeze fondurile eliberate către uciderea din ce în ce mai eficientă a personalului militar și civil ucrainean. Fosta echipă economică a lui Șoigu este deja desființată în cel mai dur mod posibil, un proces care arată dezamăgirea extremă a comandantului suprem. Cu toate acestea, înfrângerea corporației militare nu va fi o sarcină ușoară. În armată, Belousov, care nu are experiență militară, va fi văzut ca o a doua venire a lui Anatoli Serdiukov.
Serdiukov, un om de afaceri și fost funcționar fiscal care a servit ca ministru al Apărării al Rusiei din 2007 până în 2012, a fost însărcinat cu reformarea forțelor armate ale țării și crearea unei armate „profesionale” eficiente — mai bine echipată, mai mică în efective și mai responsabilă financiar. Mai multe aspecte ale reformelor, cum ar fi reducerile majore ale corpului de ofițeri al Rusiei, au fost întâmpinate cu o opoziție feroce din partea „vechii gărzi” a armatei.
Celelalte mutări de personal ale lui Putin par să păstreze echilibrul anterior al facțiunilor, cel puțin la prima vedere. Cu toate acestea, în timp ce nu s-a produs nicio schimbare în nomenclatura cantitativă a pozițiilor, a avut loc o schimbare în calitatea acestor poziții. Noul guvern al lui Mișustin s-a îndepărtat de dihotomia cabinetelor anterioare, în care supervizorii, vice-miniștri și miniștri sectoriali, proveneau adesea din echipe diferite. Acest lucru a creat un conflict care a lucrat în favoarea Kremlinului, permițându-i să evite întărirea excesivă a oricărui membru al guvernului.
De data aceasta, clanurile guvernului rus au distribuit responsabilitatea destul de deschis. A apărut verticala Rostec-Sergei Cemezov, evidentă în legătura dintre prim-viceprim-ministrul Denis Manturov și ministrul Industriei, Anton Alihanov. Transporturile și logistica sunt legate de frații Rotenberg, care sunt apropiați atât de viceprim-ministrul Vitali Saveliev, cât și de noul ministru al Transporturilor, Roman Starovoit, fostul guvernator al regiunii Kursk.
Foști membri FSB care preluaseră anterior controlul asupra sectorului agricol și-au păstrat controlul nu numai asupra Ministerului Agriculturii, ci au văzut și promovarea lui Dmitri Patrușev — fiul lui Nikolai Patrușev – în funcția de viceprim-ministru supervizor.
Echipa primarului Moscovei, Serghei Sobianin — reprezentată de ministrul Economiei, Maxim Reșetnikov, ministrul Educației și Științei, Valeri Falkov, și viceprim-ministrul pentru Construcții, Marat Hușnullin — și-a văzut reprezentanții păstrându-și funcțiile. Viceprim-ministrul Iuri Trutnev are doi miniștri proprii — Alexei Cekuncov, la Dezvoltarea Extremului Orient, și Alexei Kozlov, la Resurse Naturale.
În mod ciudat, cel mai mare perdant pare să fie prim-ministrul Mihail Mișustin, care a pierdut una dintre figurile din noua componență a guvernului — pe viceprim-ministrul Viktoria Abramcenko. Deși pierderea nu pare critică, debutul restrângerii în domeniile de influență prefigurează o scădere în cariera viitoare pentru însuși Mișustin, către sfârșitul mandatului lui Putin.
Mișustin are reputația unui birocrat extrem de ambițios, dar evită să se arate astfel, rămânând echivalentul modern al discretului Nikita Hrușciov în Politburo-ul lui Stalin. Cu toate acestea, funcția de prim-ministru este una extrem de importantă, deoarece în cazul oricărui fel de forță majoră, el va deveni șeful interimar al statului. Și cu cât ne apropiem de 2030, cu atât mai multe argumente va avea Putin pentru a numi o persoană cu adevărat „dragă” în funcția prim-ministru.
Pe măsură ce regimurile îmbătrânesc, liderii autoritari au tot mai puțină încredere chiar și în cercul lor intern. Odată ce foștii prieteni se transformă în șefi puternici, aceștia încep să-și facă propriile jocuri. Acest lucru îi determină pe dictatori să subțieze și să agite periodic elitele.
În timpul celor 24 de ani de domnie a lui Putin, au ieșit din cercul intern al șefului bancherul Serghei Pugaciov, dar și asociații din serviciile speciale, Viktor Ivanov și Vladimir Iacunin (care cândva erau considerați ași în cărțile Kremlinului). În stadiul actual al remanierilor, pare că reprezentanții „familiei” lui Elțîn au fost în cele din urmă îndepărtați de la Kremlin. În cea mai nouă încarnare a administrației prezidențiale, și-a pierdut poziția de consilier și Alexandra Levițkaia, soția odată influentului Alexandr Voloșin, fostul șef de cabinet în timpul primului mandat al lui Putin.
Cu cât se apropie mai mult tranziția de putere, cu atât mai des apar cei mai apropiați membri ai familiei liderului ca potențiali succesorii cei mai de încredere. Nursultan Nazarbaiev, în Kazahstan, și Islam Karîmov, în Uzbekistan, de exemplu, au încercat să le predea puterea fiicelor lor — dar amândoi au eșuat. Alexander Lukașenko, din Belarus, visează și el la o succesiune monarhică.
Fiicele lui Vladimir Putin par încă să fie în plan secund, dar numirea lui Serghei Țiviliov, soțul nepoatei lui Putin, Anna, în funcția de ministru al Energiei, deja pare destul de revelatoare. Iar Anna însăși, apropo, ocupă și ea o poziție importantă în sistemul de valori al lui Putin în calitate de director al fondului pentru veteranii „Operațiunii Militare Speciale”, care se bucură de un buget de miliarde de dolari.
Exemplul Țivilev nu este singurul caz de ascensiune a „principilor” ca urmare a recentei remanieri a puterii. Apariția fiului lui Iuri Kovalciuk, Boris, la conducerea Camerei de Conturi și ascensiunea acestuia la funcția de viceprim-ministru al lui Dmitri Patrușev intră în aceeași linie.
Dorind să-și consolideze poziția, elitele vor încerca să numească tot mai mulți dintre copii, soții, nepoate și nepoți în poziții de conducere. Dar tocmai acest simptom devine adesea vestitorul schimbării, când, în etapa finală a unui regim aflat în agonie, autoritățile nu reușesc să mai reziste faptului că societatea este obosită de stagnare. >>
A doua reținere de răsunet la vârful Ministerului Apărării din Rusia
