Un apel adresat președintelui Klaus Iohannis, 28 de ani în căutarea unui criminal pe care justiția l-a găsit, dar pe care politizarea sistemului l-a salvat, un mesaj cumplit transmis de un celebru locotenent al lui Ion Iliescu și, nu în ultimul rând, o mostră de cinism oțelit cu care fostul șef al statului tratează dubla crimă din Piața Victoriei.
- Ștefan Frumușanu, tatăl studentului Andrei Frumușanu, ucis la mineriada care a dus la căderea Guvernului Petre Roman, povestește, pentru Universul.net, ce mai poate spera un părinte aflat în situația sa, la 30 de ani de la dobândirea libertății.
Întâi, „ciocanul” lui Iliescu
„N-avea nicio vină, săracul. N-avea absolut nicio vină. L-am cunoscut întâmplător, că făcea parte dintre oamenii din primul eșalon al SPP-ului. Băieții de la SPP îmi spuneau că e un om total nevinovat”, spunea acum aproape nouă ani Ion Iliescu.
În 26 ianuarie 2011, fostul președinte încă dădea interviuri și presei române, nu doar celei din Rusia, iar la momentul respectiv se referea la cazul fostului ofițer SPP, Dorel Gabor. Condamnat inițial pentru uciderea a doi civili la mineriada din 25 septembrie 1991, Gabor a fost pus la adăpost de „meandrele concretului”.
Care meandre, au făcut din dosarul Frumușanu-Crăiniceanu unul dintre cazurile-școală pentru ce a însemnat colonizarea justiției de către politic, în cei 30 de ani scurși de la Revoluție. „Istoria e istorie. Rămân multe lucruri neclare, vorba aia… Nici de la Revoluția franceză nu sunt toate lucrurile elucidate”, mai spunea Ion Iliescu, în ianuarie 2011, cu un cinism îndelung exersat.
Amprentele lui Iliescu și ale epocilor sale sunt însă peste tot în acest dosar. La fel și ale locotenenților săi. Printre ei, defunctul Antonie Iorgovan, avocat, fost senator, înțepenit în memoria colectivă prin apelativul de „părinte” al actualei Constituții.
Tatăl lui Andrei Frumușanu, studentul ucis în chinuri groaznice de un proiectil de semnalizare, povestește, pentru Universul.net, cum trec aproape 30 de ani pentru părinții care încă îl caută pe ucigașul copilului lor… deși criminalul a fost găsit.
Ștefan Frumușanu zăbovește însă și asupra unor episoade care i-au făcut supliciul încă și mai neverosimil: „Ne-a spus că suntem oameni ai străzii”.
„Am cerut desecretizarea documentelor. Până acum, de patru luni, nu s-a rezolvat
- Cei 28 de ani care au trecut de la asasinarea fiului nostru, a Auricăi Căriniceanu și a soldatului-jandarm Nicolae Lazăr au trecut greu.
- A mers greu această perioadă. Dosarul a fost rezolvat la data de 10 iulie 1998, când prezumtivul asasin a fost descoperit, dar pe toată această perioadă, a celor 28 de ani, am constatat că Parchetul Militar lucrează la ordin.
- Influențele politice asupra acestui dosar s-au simțit din toate părțile. La data respectivă președinte era Ion Iliescu, prim-ministru era Petre Roman.
- În 25 septembrie 1991, minerii, fie puși, fie din proprie inițiativă, au atacat guvernul pentru ca Petre Roman să plece. Au lăsat în urma acestui atac trei victime. Andrei avea 24 de ani, era student; Aurica Crăiniceanu, mamă a doi copii; soldatul Nicolae Lazăr, care avea 21 de ani.
- Andrei și Aurica au fost uciși de mâna criminală a unui profesionist, ofițer SPP, cu un cartuș reactiv de semnalizare.
- Focurile au fost trase din clădirea guvernului și am constatat că în toată perioada anchetelor Parchetul Militar parcă îi ținea partea. Nu numai lui. În toate dosarele. De aceea nu a fost lucrat dosarul Revoluției, al primei mineriade, cea de la 13-15 iunie, de aceea nu a fost lucrat dosarul nostru, care și astăzi trenează.
- După condamnarea inculpatului la opt ani închisoare au urmat intervențiile politice fie din partea șefilor direcți, fie din partea justiției, pentru că ministrul Justiției în acele vremuri era din partea acestui PSD.
- Atunci (după alegerile prezidențiale din 2000, câștigate de Ion Iliescu – n.r.) s-a întâmplat ceva cumplit. Un avocat pus de Ion Iliescu, respectiv Antonie Iorgovan, cu un ministru al Justiției, doamna Stănoiu, a fost chemat la comisia juridică a Parlamentului. Pe noi nu ne-au chemat.
- În urma acelei acțiuni la Curtea Supremă de Justiție s-a hotărât retrimiterea dosarului către Parchetul Tribunalului București și de atunci dosarul a zăcut. A zăcut până în momentul în care a fost preluat de domnul Voinea, la Parchetul General (procurorul Dan Voinea – n.r.), iar șeful Parchetelor Militare, domnul Vasilache, a hotărât să fie predat Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul București. S-a întâmplat când începuse să intre în esența acestui dosar.
- De atunci și până astăzi nu s-a mai făcut nimic. Astăzi se lucrează, dar să vedem până când. Și procurorii sunt sceptici, cu voia lor sau fără voia lor, spunând că au trecut 28 de ani și sunt probe care nu mai pot fi evaluate, trebuie să facă și anumite expertize, plus că sunt anumite persoane, chemate ca martori ani de-a rândul, dar care între timp au decedat.
- Dosarul a fost propus pentru clasare. În urma unui proces care a mers destul de rapid, Parchetul Militar a pierdut clasarea la Tribunalul Militar și în urma acestei decizii am putut să facem plângere la CEDO. Am câștigat acest proces.
- În toată această perioadă, cât a durat procesul de la Strasbourg, am trimis acte care au dovedit că nu am avut parte de un proces echitabil sub nicio formă.
- Una din grozăvii a fost filmarea integrală a procesului de către operatorii SPP. Asta se întâmpla între 1995 și 1998, perioadă în care s-a derulat procesul la Tribunalul Militar și în urma căruia inculpatul a fost condamnat. Acest proces a fost continuat apoi la Curtea de Apel.
- Închipuiți-vă cum s-a derulat acest proces, în fața unei săli pline. Toți ziariștii, cu mult bun simț, părăseau ședința de judecată, dar rămânea în permanență operatorul SPP. Acest lucru l-am menționat și în cartea mea. Am avut o revelație la care am scris trei ani. Cartea se numește „Cine mi-a ucis fiul?”. Am relatat acolo absolut toate necazurile, dar nu numai pe ale noastre, ci și pe ale procurorilor care au lucrat la caz.
- Fie au fost dosite dosarele, fie au fost plimbate de la Tribunal la Curtea de apel, la curtea Supremă ca până la urmă să culmineze totul cu trimiterea la Parchetul civil. Totul a fost făcut pentru trecerea timpului și eventual pentru clasarea dosarului.
- La Curtea de Apel a părut domnul Iorgovan. Domnul Iorgovan a început să ne insulte, lucru pe care l-am sesizat la Strasbourg. Ne-a spus că suntem oameni ai străzii, că în locul lui Gabor trebuia băgat la închisoare procurorul de caz, respectiv domnul Surdescu, care a suferit foarte mult pe perioada anchetei. el a și obținut condamnarea.
- Chestiunea asta s-a întâmplat în 1999-2000. Nu trebuie uitat că soția domnului Iorgovan era judecător la Curtea Supremă. Asta era o altă chestiune care ne-a pus pe gânduri.
- Judecătoarea de caz, la Curtea Supremă, a respins de două ori cererea inculpatului ca dosarul să fie retrimis Parchetului Militar pentru completare de probe. La a treia intervenție, la Curtea Supremă, s-a revenit și s-a dat un final care sună cam așa: Se admite recursul Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel și a părților civile și vătămate, dar conform art. 333 se restituie dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar București pentru completare de probe. Totul s-a întâmplat în decurs de aproape o lună.
- Vă închipuiți ce grozăvie a fost pentru noi această hotărâre pentru că însuși avocatul nostru a spus că este cea mai ilară hotărâre pe care o văzuse vreodată. În urma restituirii dosarului nu s-a făcut aproape nimic.
- Le spun și domnilor procurori o zicală a marelui Joseph Fouché, înainte de a-l expedia în Insula Elba pe marele Napoleon: „Frica și neputința distrug definitiv voința”. Nu mi-e frică să spun că astăzi este șef al Parchetelor Militare subordonatul domnului Vasilache împreună cu care a exilat aceste dosare până în ziua de azi: dosarul Revoluției, dosarul marii mineriade din 13-15 iunie și dosarul nostru.
- Deci tergiversarea acestor dosare a fost făcută în prezența acestui general Cosneanu, căruia i-am înaintat un memoriu ca să grăbească acțiunile de rezolvare a acestui dosar.
- Prin acest interviu pe care vi-l dau dumneavoastră chiar fac un apel către domnul președinte al țării, poate vede ce spun eu acum, și suntem chiar speriați de ceea ce se poate întâmpla după 28 de ani. De ce vă spun asta? Pentru că parcă nu au curajul să apeleze la SPP pentru desecretizarea probelor privind data de 25 (septembrie 1991) și privindu-l pe inculpatul Gabor Dorel-Vasile.
- Am această rugăminte deoarece am constata că în ultima vreme, în urma unui memoriu pe care l-am înaintat generalului **Cosneanu, dosarul parcă a înghețat. Dar am constata și că procurorul de caz e sufocat de dosare. Nu cer decât ca dosarul să fie lucrat, procurorul să fie lăsat să lucreze. Mai sunt probe de obținut, oameni de adus la anchetă și acest lucru parcă trenează. Pot spune că parcă e un fel de boicot după memoriul pe care l-am înaintat.
- În acest memoriu am introdus hotărârile curții de la Strasbourg în care se arată că trebuie respectate indicațiile CEDO, instituțiile să colaboreze cu Parchetul Militar și le și enumeră: SRI, SPP, Jandarmerie, Ministerul de Interne. Sunt lucruri care până acum nu s-au rezolvat.
- Am cerut desecretizarea documentelor. Până acum, de patru luni, nu s-a rezolvat.
- Se dovedește că și azi politicul intervine. Este păcat că țara noastră, membră UE, suportă asemenea chestiuni. Este trist. Poate că de aceea nu poate să dispară nici MCV-ul. Și Strasbourg-ul, și Uniunea Europeană știu că la noi dosarele zac.
- **Interviul a fost luat cu o zi înaintea semnării decretului prezidențial în baza căruia gen.-lt. Gheorghe Cosneanu, șeful Parchetelor Militare, a fost trecut în rezervă, începând cu data de 3 ianuarie 2020.
