Observatorii se întreabă dacă Xi Jinping, pe cale să fie pentru un alt mandat de lider al Chinei, este noul Mao. Unele dintre semne se văd, dar adevărata întrebare este dacă va deveni o versiune mai josnică a președintelui rus Vladimir Putin.
La congresul său de săptămâna viitoare, Partidul Comunist Chinez este de așteptat să-l numească pe Xi pentru un al treilea mandat de cinci ani, după ce orchestrase eliminarea limitei de doi mandate. Ceea ce se întâmplă este rezultatul unei veri de înghionteli între cei 25 de membri ai Biroului Politic. Xi nu este un dictator, ci mai degrabă ceea ce își dorește Partidul.
Dacă va fi numit într-adevăr, în trei ani Xi îl va depăși pe Ziang Zemin în a deveni cel mai longeviv șef al partidului, după Mao; și-a oferit o exceptare de la limita de vârstă de 68 de ani pentru candidatura la o nouă funcție; a început să poarte ocazional haine de tip Mao și promovează un cult al personalității, spre deosebire de predecesorii săi post-Mao; presa de stat pare la un pas de începe să-l numească și „Marele Lider”.
Sub Xi, China a fost mai represivă decât fusese de-a lungul câtorva decenii: încearcă să-i asimileze forțat pe uiguri și alte minorități, este mai puțin capitalistă (favorizează companiile de stat în detrimentul întreprinderilor private) și mai puțin tolerantă față de disidența din interiorul partidului. Sub pretextul anticorupției, rivalii lui Xi au fost în mare parte epurați.
Pare puțin probabil ca Xi să se arate capabil de cruzimea unui lunatic, cum ar fi Marele Salt înainte și epurările erei Mao. China este o țară mult mai industrializată decât țara agrară care fusese atunci, iar oamenii săi sunt – în ciuda cenzurii – mai sofisticați și mai informați. Xi pare un raționalist care știe că represiunea la nivel Mao ar putea aduce o nedorită instabilitate și poate oferi puțin.
Într-adevăr, el a încercat să curteze opinia publică recurgând la naționalism și de aici devine periculos. Dacă va începe să-și ia în serios propria fanfaronada cu „reunificarea” cu Taiwanul, rezultatul ar putea fi un conflict global care ar face ca războiul din Ucraina să pară un dezacord politicos.
Motivele ar putea avea de-a face cu adevărul despre economia Chinei, despre care credulii cred că va înlocui Statele Unite pe post de cea mai influentă din lume.
Aproximativ 1,5 miliarde de oameni vor purta mereu un băț mare într-o populație globală de 8 miliarde de oameni, dar va lovi China dincolo de greutatea, așa cum au făcut-o și o fac Statele Unite?
Economia globală este estimată la 85 de trilioane de dolari. Cu 14,7 trilioane de dolari, China reprezintă 17%, puțin sub proporția sa de 18% din populație – chiar și după trei decenii de creștere galopantă, care a încetinit recent. Prin comparație, SUA au puțin peste 4% din populația lumii și aproximativ un sfert din economia globală. Așa arată capacitatea de a lovi peste greutate.
Mai mult, nimeni nu știe dacă să creadă cifrele oficiale ale Chinei, dar ceea ce se știe este că o mare parte din creșterea din ultimii ani a fost alimentată de un boom uriaș al construcțiilor, el însuși condus de o bulă de credit, care acum se prăbușește.
În mod clar, economia mondială depinde de China pentru bunuri ieftine și de cererea sa de materii prime. Dar, pe măsură ce China devine mai prosperă, forța sa de muncă devine mai scumpă și, prin urmare, mai puțin atractivă, făcând din această dependență un plan slab pentru viitor. Și faptul că, din cauza dependenței sale energetice, China trebuie să care pumni alături de Rusia, când aceasta din urmă devastează Ucraina, a dat naștere unei gândiri revizioniste asupra globalizării: în loc să creeze interdependențe care să țină pe toată lumea în frâu, poate că răsplătește comportamentul rău?
În mod ciudat, dacă China ar vrea cu adevărat să aibă lumea la mila sa, ar trebui să controleze Taiwanul, care produce 65 la sută din semiconductorii lumii și aproape 90 la sută din cipurile avansate.
Acesta nu este singurul motiv pentru care China poftește la această insulă – și o face mult mai belicos sub Xi decât înaintea lui – dar este cu siguranță un motiv central pentru care Occidentul nu va fi dorni să vadă „reunificarea” între continent și teritoriul de aproximativ 24 de milioane de oameni.
Pentru chinezi, invadarea Taiwanului s-ar putea dovedi dificilă și costisitoare, deoarece ar fi nevoie de traversarea strâmtorii Taiwan, de 100 de mile lățime, pentru a ajunge la oponenții motivați și înarmați de către Vest, pe un teren inospitalier. Și, precum în cazul războiului din Ucraina, l-ar pune pe agresor în poziția absurdă de a fi una dintre cele mai mari țări din lume care riscă mult doar pentru a deveni puțintel mai mare.
Între timp, SUA rămân echivoce asupra Taiwanului, ca pe nicio altă temă. Dau înainte și înapoi, când vine vorba dacă l-ar apăra. Și, deși sunt cel mai mare furnizor de arme pentru Taiwan, mențin o postură de „ambiguitate strategică”, motivată de dorința de a liniști China într-un mod nepotrivit. Pentru a liniști Beijingul, SUA nu au relații diplomatice formale cu Taiwanul – o nedemnitate de nivelul lui bate-palma.
Pentru Occident, situația îngrozitoare a drepturilor omului din China prezintă o dilemă a bunului samaritean. Îi permiți vecinului tău să-și bată copiii pentru că nu este treaba ta? În afacerile mondiale, răspunsul implicit este da – dar până când un dictator merge prea departe, dăunând și altora. Saddam Hussein, în Irak, a făcut asta. Putin se apropie repede de acel punct.
Dacă Xi ar invada Taiwanul, ar fi în aceeași poziție. În timp ce lumea are nevoie de China mai mult decât are nevoie de Rusia, va exista o dorință considerabilă de a face China să plătească, cu siguranță din punct de vedere economic. Fără comerț, nu va exista o creștere miraculoasă – iar asta ar distruge înțelegerea comuniștilor cu oamenii: prosperitate în schimbul libertății lor.
Oamenii din Taiwan nu doresc să fie conduși de Partidul Comunist Chinez. Ceea ce nu constituie o mare surpriză, pentru că probabil ne-am tot chinui să găsim un singur grup de oameni pe planetă care să dorească a avea la cârmă PCC.
Nu aș fi surprins dacă nici înșiși oamenii din China nu ar face excepție. Astăzi ei nu își pot exprima liber părerile și nu au un flux liber de informații, internetul fiind cenzurat sever și știrile controlate de agenția Xinhua, care este de fapt o filială a PCC.
Vrea cineva să parieze că, dacă i s-ar oferi șansa de a scăpa de dominația unei cabale privilegiate și minuscule, care operează în întuneric, poporul Chinei ar face cu plăcere acest lucru? Aș paria.
- Acest articol a fost publicat în Newsweek.
***** Dan Perry este partener director al companiei de comunicații Thunder11 din New York. A fost editor, din Cairo, pentru Orientul Mijlociu și editor, din Londra, pentru Europa/Africa al Associated Press. Poate fi urmărit pe Twitter la: twitter.com/perry_dan
