În zona rurală a României, sărbătorile de iarnă păstrează încă tradiţii străvechi. Indiferent dacă eşti în Moldova, în Transilvania, în Oltenia sau în Dobrogea, iarna are o încărcătură anume. Tradiţiile şi obiceiurile românilor diferă de la o zonă la alta, dar cele mai multe tradiţii şi obiceiuri care înconjoară sărbătorile de iarnă se respectă încă cu rigoare în zonele rurale din Bucovina şi Maramureş, arată site-ul Agenţiei Naţionale a Zonei Montane – https://azm.gov.ro.
Un amalgam de contraste caracterizează tradiţiile acestei perioade – mesele îmbelşugate, poveştile şi colinda tristă, cântecul vesel, dansul dramatic, căldura şi ospitalitatea gazdelor.
”Noi, România, suntem între ţările răsfăţate, aş putea spune, din sud-estul Europei, unde summumul de comportamente culturale care au o lungă filiaţiune istorică ne face să spunem că la noi Crăciunul continuă să fie acel pas spre sacru, care se deschide în ajunul zilei de 25 şi se termină la Bobotează”, a explicat prof. univ. Doina Işfănoni în documentarul ”Tradiţii româneşti de Crăciun”, produs de Cabli Funart în parteneriat cu Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Centrul Cultural „Dunărea de Jos” din Galaţi şi Centrul Cultural din Vrancea şi publicat pe pagina Ambasada României în Spania.
”Suntem o lume în care diversitatea acestor forme de manifestare umană aduc în atenţie elemente de un arhaism tulburător, pentru că în această parte de lume, în acest loc în care populaţia tracă, străveche, a avut norocul romanizării, să spunem, iar apoi, datorită Imperiului Latin de Răsărit şi a culturii bizantine şi a ortodoxiei, au reuşit, se spune de către specialişti, să realizeze acel tip de evanghelizare încă de la începuturile popoarelor care locuiesc în acest perimetru. Noi, românii, am păstrat inclusiv latinitatea, ceea ce ne face ca în aceste practici, în aceste obiceiuri, în aceste comportamente, pe care le eşalonăm de la Ajunul Crăciunului până la Bobotează, să descifrăm elemente care ne duc către antichitatea greco-latină, comportamente care ţin de culturile orientale ale celebrării soarelui, către Saturnaliile romane care începeau din 17 decembrie, să ne aflăm în acest moment al mântuirii prin naşterea Mântuitorului şi să punem laolaltă în acest creuzet de civilizaţie atât de multe lucruri care ne definesc şi care în acelaşi timp fac pasul peste timp pentru a demonstra originile străvechi. Colindatul este esenţa acestui moment, pentru că el înseamnă vestire”, a mai explicat prof. univ. Doina Işfănoni.
Fiecare sătean ştia, după glasul curat al copiilor care strigau „Chiraleisa!” sau „Nihoho!”, vestind că Domnul miluieşte sau că Naşterea lui Hristos e prilej de chiuit de bucurie, că s-au apropiat sărbătorile, aminteşte site-ul www.basilica.ro în articolul ”Tradiţii de Crăciun şi Bobotează păstrate în zona Darabanilor, judeţul Botoşani”. ”Se aude apoi clinchetul clopoţeilor legaţi în salbă de grumazul cailor de la sanie sau căruţă. În felul acesta ştim că părintele este aproape. Credincioşii au luminile casei aprinse, dar şi colaci, nuci sau făină, pregătite pe masă pentru binecuvântare, alături de lumânări aprinse”, detaliază sursa citată.
Bradul de Crăciun
Un obicei specific sărbătorilor de iarnă este aducerea în casă şi împodobirea unui brad, căruia îi este dedicat şi un cântec: „O brad frumos, o brad frumos, / Cu cetina tot verde… / Tu eşti copacul credincios, / Ce frunza nu şi-o pierde…”. Încă din Antichitate, oamenii se închinau la pomi numiţi de ei sacri. Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi romanii – bradul, notează https://azm.gov.ro. Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii. Saturnaliile (17 – 23 decembrie) erau zile de sărbătoare în onoarea zeului roman Saturn, în perioada solstiţiului de iarnă. Pentru vechile civilizaţii antecreştine aceasta era ziua naşterii zeilor, când zilele începeau să se lungească, iar omul era binecuvântat prin renaşterea naturii. Treptat, boabele s-au transformat în globuri. Pomul de Crăciun, cu podoabele şi cântecele aferente, constituie tot o influenţă apuseană de dată relativ recentă. Crăciunul românesc tradiţional nu-l cunoştea, bradul având la noi alte întrebuinţări rituale (legate mai ales de naştere, nuntă sau înmormântare). În obiceiul actual se recunoaşte şi vechea simbolistică a stâlpului lumii (axis mundi), sugerând corespondenţa între pământ şi cer. Pomul împodobit devine astfel, o imagine a cosmosului şi a naturii atotdăruitoare. Bradul este preferat pentru însuşirea lui de a-şi păstra cetina tot verde, sugerând ideea vitalităţii eterne, evidenţiază sursa citată anterior.
Colindele
Colindele se cântă, în funcţie de zonă, „de la începutul postului Crăciunului până la Bobotează”, de la Ignat, în Ajunul Crăciunului, în ziua de Crăciun, în noaptea de Crăciun, potrivit volumelor ”Sărbători şi obiceiuri”, Editura Enciclopedică (2001-2004).
Colinda şi corinda (< lat. calendae) sunt termenii care numesc textul oral ce se recită-cântă de către o ceată de tineri în special, în timpul celor 7-12 zile de facere a Anului Nou şi în alte câteva ocazii similare, explică ”Dicţionarul de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti”, de Romulus Antonescu (2009), ediţia digitală 2016 publicată pe http://cimec.ro.
În Bihor, Ţara Oaşului şi Maramureş, termenul corindă apare şi în refrenul textului de colind; în Transilvania de nord-vest, se spune „a cocuţa” sau „a cucuţa”, în loc de ”a colinda”, iar în acest caz li se dau copiilor ca dar cocuţi (pâine mică, colăcel), spunându-se şi „a umbla la urat pentru a primi cocuţi”. În sudul Moldovei, colindarea se face de către copii de 6-14 ani, în cete de câte 2-6, în zilele Crăciunului, denumirea fiind „Cu steaua”, steaua fiind făcută de către copiii înşişi, în stil naiv.
În Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei (Tecuci), colindul este cunoscut sub denumirea de „Moş Ajun” („Bună Dimineaţa la Moş Ajun”) sau „Colideţe” („Colindiş”, prin Muscel), „Neţelaşu” („Neaţălaşu”) prin şesul Munteniei răsăritene şi sudul Moldovei; apoi în Banat şi Transilvania vestică (aproximativ între Târnave, Mureşul Mijlociu, versantul nordic al Munţilor Apuseni şi Bazinul Beiuşului, inclusiv Sibiul şi Făgăraşul) sub denumirea de „Piţărăi” (pizărăi, pizări), iar prin Banatul sud-estic şi Făgăraş este cunoscut sub denumirea de „Colindeţi”, ca şi în Oltenia şi Muntenia, unde termenul acoperă şi sensul de copii care colindă şi pe cel al colăceilor care se dau în dar copiilor, evidenţiază sursa citată.
Şi cele patru volumele ”Sărbători şi obiceiuri”, Editura Enciclopedică (2001-2004) detaliază denumirile atribuite colindului din preajma Crăciunului: „Colindatul de Crăciun” sau mai recent, ”de Moş Crăciunul” (Dolj), „Cu Bună Dimineaţa” (Gorj), „Cu Piţărăii de Crăciun” (Gorj), „La Ajun” (Mehedinţi), „Cu Ajunul” (Olt), „Cu cârligele după colaci” (Olt), „Cu bolindeţ” (Olt), „Colindătorii” sau „Merg în colindeţ cu Moş Ajunul” (Vâlcea), „Bună seara lui Crăciun, colindatul junilor” (Sibiu), „Cu florile dalbe” (Botoşani), „Leroi” (Galaţi), „Moş Crăciun” (Iaşi), ”Glob”, „cu globu” (Bacău), Colind sau virandă (Galaţi), „Cu naşterea Domnului” (Vaslui), „Neţelaşul” sau ”Bună dimineaţa la Moş Ajun” (Vrancea).
„Colindul şi colindatul constituie elementul ritual principal al societăţilor de feciori (confrerii), care colindă obişnuit mai întâi oficialităţile comunităţii (preot, primar etc.) şi apoi casă de casă, unde sunt aşteptaţi cu multă bucurie, iar acolo unde sunt fete de măritat sunt invitaţi să le joace, acest dans ritual semnificând fie augmentarea norocului fetelor, fie chiar primul lor joc, un fel de gest inaugural, de a fi pentru prima oară scoase în lume”, arată lucrarea amintită.
Acelaşi cuvânt (colind; corind) se dă şi băţului din alun, construit special pentru acest rit, folosit, în timpul ceremonialului, la lovirea sau atingerea unor obiecte şi fiinţe aflate în acel moment în gospodărie, gest care semnifică ritualistic conferirea unor calităţi de creştere, trăinicie, sănătate, întinerire, ceata de copii purtând denumirea de piţărei sau piţărăi, termeni folosiţi doar în partea apuseană a României, în special în Banat şi Mehedinţi, în rest circulând termenul de colindători. Băţul numit colind nu este purtat de toţi colindătorii, ci numai de către cei cu ranguri în cadrul cetei, fiindcă numai lor le revine rolul de a întoarce focul, de a lovi vitele sau coarda casei, în general ei fiind investiţi cu această misiune magică. Tot colind sau colindeţ se numeşte şi colacul care se dăruieşte cetei de piţărei sau de colindători.
Încărcătura magică este dată de colindat în totalitatea lui ceremonială, în care versurile, melodia, momentul calendaristic, felul cum sunt rostite cuvintele depind de intensitatea participativă a cetei şi a colectivităţii colindate, între acestea stabilindu-se relaţii de reciprocitate, respectate cu stricteţe de ambele părţi, orice încălcare conducând la anularea efectelor benefice ale colindatului. Colinda şi refrenul ei aparţin unei zone sacre şi unor rituri care nu au loc decât o dată pe an, într-un moment din calendarul popular, considerat ca geneză a oricărei sacralităţi. Colindatul se încheie prin consumarea tuturor darurilor adunate, colinda cântată de copii se pare că ar poseda îndemnul, emoţia cea mai arhaică, mai sacră în perspectivă magică. Colindatul conţine virtuţi speciale, dintre care la loc de frunte sunt cele de asigurare a fertilităţii şi sănătăţii, deoarece copiii, de obicei preşcolari, adică fragezi, puri, primesc în dar fructe şi colăcei anume pregătiţi, garanţie sigură a eficienţei colindului, iar toate astea fac din colind un rit agrar.
Colindul se cântă afară din casă, sau în casă, sau şi afară şi în casă, existând şi obiceiul să se cânte numai unul dintre colindele specializate, colindele de fereastră fiind cele care se cântă numai în curte, după care se cere plata. În ziua de Crăciun, după ce au mâncat la prânz, se strâng la un loc toţi feciorii, iar, dacă localitatea este mare, se împart în două cete, de 8-10 persoane fiecare, urmând ca fiecare ceată să colinde numai jumătatea de sat hotărâtă ei. În această situaţie, se cântă numai colindul cel mare sau colindul casei, început chiar de când se intră pe uşa casei, text în care sunt amintiţi stăpânii casei, bărbatul şi femeia, apoi, pe rând, copiii casei după vârstă şi sex, chiar părinţii fiind cei care cer stăruitor această pomenire, fiindcă cred că, dacă sunt colindaţi, vor fi tot anul sănătoşi şi nu vor săvârşi tot felul de rele (Ialomiţa).
În colinde, Dumnezeu nu este doar rugat, invocat sau convocat cum se procedează religios, ci este adus, prin formule magice, şi pus să facă „nu neapărat ce vrea, ci ceea ce aşteaptă oamenii de la el”. Textele din Ţara Oltului cuprind sintagme precum: „Nu vine cine vine” sau „Nu vine cine pare”, au clar încărcătură magică, pentru că provoacă, prin incantaţie, apariţia lui Dumnezeu, care este coborât din cer şi adus în sat cu ajutorul colindelor; acesta este rostul primordial al colindei, în sens de cântec (incantaţie), mai arată lucrarea ”Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti”.
Colindul cântat în sat: „Sculaţi, sculaţi mari boieri/ Că vă vin colindători/ Sculaţi, sculaţi, nu dormiţi/ Şi şedeţi şi priveghiţi/ Că-i născut un Domn frumos/ Cu numele de Cristos/ Şi e fiul cerului/ Şi Domnul pământului/ Sculaţi să-l întâmpinăm/ Şi-mpreună să-l cântăm/ Mărire între cei de sus/ Şi slavă până la apus” (Suceava).
Erau mai multe colinde: de fată, de geam, de tineri căsătoriţi, de bătrâni (Vrancea), notează lucrarea „Sărbători şi obiceiuri. Volumul IV Moldova”, Editura Enciclopedică, 2004. De multe ori colindătorii veneau de-a valma copii şi maturi. Erau colinde de copii (”cu bună dimineaţa la Moş Ajun”) şi colinde de vârsnici (Vrancea), iar fetele cântau colinde cu Maica Domnului (Galaţi).
Potrivit „Sărbători şi obiceiuri. Volumul I Oltenia”, Editura Enciclopedică, 2001, copiii mergeau din casă în casă, numai în satul lor. Începeau să cânte la fereastră şi cine voia îi chema în casă. Colindătorii purtau ciomege curăţate de coajă şi frumos decorate prin afumare şi clopoţei ca să-şi vestească sosirea (Dolj); colindătorii se adunau în capul satului şi de acolo începeau colindatul. Făceau făclii din cireş şi bâte de alun lucrate la foc, cu decor în formă de spirala” (Gorj). „Colindeţii se adunau în şase centre din sat, unde venea lumea cu colindeţe (colaci) şi le dădea, iar ei ziceau bogdaproste” (Mehedinţi). Ceata celor mici pleca din capul satului. Ceata celor mari începea colindatul la casa preotului, apoi colindau pe ceilalţi săteni (Vâlcea).
Un alt obicei legat de colindat este scormonitul în foc: cu băţul/colinda, în Ajunul Crăciunului (pe 24 decembrie), se vrăjeşte la foc. Oricare din casă, indiferent de vârstă sau sex, dă cu joarda în foc şi zice: „Buna dimineaţa lui Ajun/ Că-i mai bună a lui Crăciun/ Într-un ceas bun/ Oile lânoase/ Vacile lăptoase/ Cai încurători/ Oameni sănătoşi. Să se facă bucatele, porumbul, grâul”. Nuiaua se bagă în foc (Dolj). În dimineaţa Ajunului, cine vine în casă aduce o bucată de lemn, îl bagă în foc şi se mai spunea: „Bună ziua lui Ajun/ Că-i mai bună-a lui Crăciun/ Porcii graşi şi unturoşi/ Şi oamenii sănătoşi/ Oile lânoase/ Vacile lăptoase/ Caii-ncurători/ Boii trăgători/ Câte scântei/ Atâţia miei şi purcei” (Mehedinţi), potrivit lucrării amintite anterior.
Darurile primite de colindători sunt diverse: bani, nuci, mere, pere, alte fructe, colăcei, covrigi, cârnaţi, bomboane, ţuică, vin, ”colăcei numiţi piţărăi pe care-i dădeau seara la colindeţi, băutură la cei mărişori, carne de porc şi colinde (beţe)”. În ziua de Crăciun, colindătorii primeau caltaboşi, un colac şi o colindă: un bastonaş din lemn de alun. Era bine să păstrezi primul colac de la colindeţe ca să-l dai să-l mănânce vitele cu care te duci la târg. Să vină oamenii să cumpere vitele, cum vin la colindeţe” (Gorj), aminteşte sursa citată.
Colinda de Crăciun are forme foarte variate, majoritatea de sorginte creştină. Acestora li se adaugă privilegiata colindă ”Cu steaua”, care poate fi cântată zilnic în perioada dintre 24 decembrie şi 6 ianuarie. Copiii, feciorii şi bărbaţii tineri purtau stea şi luceferi, „erau îmbrăcaţi cu haine albe şi guler roşu, cu şepci de carton pe cap” (Timiş), notează volumul „Sărbători şi obiceiuri. Volumul II Banat, Crişana, Maramureş”, Editura Enciclopedică, 2002. Costumul popular mai cuprinde cămăşi, coifuri de hârtie colorată, cu panglici. Uneori unul dintre membrii grupului era îmbrăcat în uniformă militară, iar altul în cioban. Uneori aveau şi nişte pelerine cu stele pe ele, amintesc volumele citate.
Moş Crăciun
Crăciunul este celebrarea zilei de naştere a Domnului Iisus Hristos. Un colind spune: ”Că-i născut un domn prea bun / Cu numele lui Crăciun, / Că-i născut un om frumos, / Cu numele lui, Hristos”, evidenţiază https://azm.gov.ro/. Reprezentarea actuală a lui Moş Crăciun, cu plete dalbe, îmbrăcat în costum roşu, cu sacul plin de jucării sau alte daruri, deplasându-se în sanie trasă de reni, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă un împrumut târziu din lumea apuseană. În tradiţia românească, Moş Crăciun este considerat şi Bătrânul Crăciun, un nume semnificativ. Moş Crăciun ar fi fost proprietarul staulului în care a născut Fecioara, un om bogat şi rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit Crăciuneasa. Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moaşelor. În faţa unei asemenea minuni, Crăciun însuşi se spăşeşte şi se creştinează. S-a spus şi că personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeităţi păgâne a locului.
Alte obiceiuri
În ajunul Crăciunului (24 decembrie), fata nemăritată dintr-o familie strânge toate lingurile de la masă, iese cu ele în curte, le scutură în mână, făcându-le să scoată zgomot şi, din ce parte a satului încep să latre câinii, din acea parte îi vor veni peţitori – Suceava.
În ajunurile Crăciunului şi Bobotezei, adică în zilele de 24 decembrie şi 5 ianuarie, femeile adună, pe nemâncate, cenuşa din vatră şi gunoiul de prin casă şi îl păstrează, iar primăvara, când pregătesc straturile de legume din grădină, presară cenuşa şi gunoiul peste acestea, în credinţa că astfel roadele nu vor fi mâncate de felurite vietăţi – Suceava.
În Bucovina, de Crăciun, se face un colac „încheiat”, în formă de 8, care se păstrează până la primăvară, la arat. Înainte de plecarea la câmp, boii şi plugul sunt tămâiate, iar, la holdă, se mănâncă acest colac înainte de a se pune plugul în brazdă, ritual considerat a asigura fertilitatea pământului.
În intervalul dintre Crăciun şi Bobotează, în zonele Orăştie şi Mărginimea Sibiului, ca şi la meglenoromâni şi bulgari, se joacă căluşul, pe când la aromâni se joacă numai de Anul Nou.
‘În ceată, fiecare flăcău ştia ce are de făcut. (…) Ceata nu se termina odată cu uratul. (…) Flăcăii aveau responsabilităţi pe tot anul. Când şi le stabileau? Acum, odată cu ocazia sărbătorilor de iarnă”, a explicat Paul Buţa, meşter, cercetător în documentarul amintit.
Documentar realizat de Agerpres
