În Sfânta şi Marea Vineri, se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenirea mărturisirii mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu Hristos.
Pătimirile sunt mai mult decât înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului.
În Sfânta Vineri are loc în Biserica Ortodoxă denia ce cuprinde rânduiala Prohodului Domnului, slujba de înmormântare a Mântuitorului Iisus Hristos. Textul acestei cântări este împărţit, ca structură, în trei părţi, prima parte având 73 de strofe, a doua parte 60 de strofe şi a treia parte 43 de strofe. Prima strofă a fiecărei stări este reluată şi la sfârşitul ei. Alcătuirea Prohodului este atribuită imnografului bizantin Iosif Studitul.
Slujba se încheie cu procesiunea de înconjurare a bisericii care simbolizează ducerea către mormânt a Mântuitorului.
Iisus Hristos a fost cu adevărat răstignit cu trupul, sub Ponţiu Pilat şi Irod Tetrarhul, iar suferinţa Sa a fost model de jertfă pentru toţi martirii creştini care mărturisesc că nu există experienţă a împărăţiei lui Dumnezeu fără Cruce, fără jertfă (Dicţionar de Teologie Ortodoxă, pr. prof. dr. Ion Bria, 1994).
În Imperiul Roman Crucea era cel mai crud instrument de tortură. Crucificarea provoca o moarte lentă, agonia putea să dureze şi câteva zile, şi era extrem de dureroasă şi de umilitoare. Din aceasta cauza, pedeapsa răstignirii pe cruce era destinată numai rebelilor şi sclavilor, cetăţenii romani fiind absolviţi de o astfel de condamnare.
Răstignirea era precedată, din oficiu, de flagelare, adică de o cruntă biciuire, care rănea până la desfigurare trupul condamnaţilor. De multe ori victimele sucombau sub aceste lovituri, sau mureau după aceea din cauza rănilor provocate de ele. După flagelare, osândiţii erau siliţi să-şi ducă singuri crucea până la locul răstignirii.
Crucificarea era socotită pedeapsă exemplară, trebuia să înspăimânte pe toţi cei care s-ar mai fi putut gândi să încalce legile romane. De aceea se alegeau întotdeauna, pentru răstignire, locurile cu cea mai mare deschidere pentru privitori.
Mântuitorul Hristos a fost răstignit în locul numit Golgota – „Căpăţâna”, înălţime calcaroasă, care semăna, de la distanţă, cu o ţeastă. Era situată în afara cetăţii, la o distanţă de câteva sute de metri. Se ajungea acolo ieşindu-se prin poarta lui Efraim, de unde porneau drumurile spre Samaria şi Galileia, spre Pereea, Cezareea, Iaffa şi Betleem.
Sfinţii evanghelişti Matei (27, 51-53), Marcu (15, 38) şi Luca (23, 45) arată că, în clipa când Mântuitorul şi-a dat duhul, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis, trupurile multor drepţi din Ierusalim au înviat şi catapeteasma templului s-a rupt în două.
Toată firea se cutremură, pentru suferinţa făcătorului ei: „Toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit. Soarele s-a întunecat şi temeliile pământului s-au cutremurat. Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai răbdat de voie pentru noi, Doamnei, slavă Ţie” (Triod, p. 556).
Martor la toate acestea a fost, fără voia sa, Longhin Sutaşul, comandantul ostaşilor care au asigurat paza Crucii la Răstignirea Domnului şi paza Sfântului Mormânt. Longhin făcea parte din corpul de armată condus de Ponţiu Pilat şi el a fost cel care a mărturisit: „Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu”.
