Românii aleg pe 18 mai între drumul către Vest sau întunericul iliberalismului în stil Putin
Părinții mei s-au născut în România. Vorbesc limba (vezi videoclipul de mai sus), am locuit în țară timp de patru ani și am vizitat-o de nenumărate ori. Mă simt profund legat de acest loc – de oamenii lui, de cultura și de istoria sa. Cu toate acestea, nu sunt cetățean român și, în mod esențial, nu sunt român. Această distanță poate însemna că îmi scapă anumite nuanțe. Dar ea poate aduce și claritate.
În deceniile în care am condus acoperirea jurnalistică a peste 100 de țări din Europa, Africa și Orientul Mijlociu pentru Associated Press, am văzut ce face ca societățile să fie diferite – dar și ce le face similare. Și pot spune următorul lucru: în aproape orice societate, 30 până la 40 la sută din populație se simte înstrăinată de sistem și frustrată de viața pe care o are.
Unii sunt frustrați de corupție sau stagnare. Alții se simt înstrăinați de modernitate, multiculturalism sau pur și simplu de eroziunea ierarhiilor tradiționale. Mulți se simt pur și simplu lipsiți de putere în propriile vieți. Sunt furioși – uneori cu motive întemeiate, alteori fără – și caută refugiu în ultranaționalism, teorii ale conspirației și apartenență tribală. Este un haos de nemulțumiri și mizantropie, unit nu de o ideologie coerentă, ci de o amărăciune comună.
Când o singură forță politică reușește să consolideze acest vot — așa cum pare să facă tăvălugul de extremă dreapta condus de George Simion în rândul românilor — poate câștiga o pluralitate într-un câmp deschis. În primul tur al alegerilor prezidențiale reprogramate din 4 mai, Simion a atras la maximum voturile celor nemulțumiți. Însă ceea ce contează acum nu este faptul că a câștigat primul tur. Asta este doar zgomot. Singurul lucru care contează este dacă toți ceilalți — care ar trebui, în orice versiune logică a lumii, să fie majoritatea — se pot uni împotriva lui în turul al doilea, pe 18 mai. Pentru că, dacă nu o fac, România va urma calea pe care au pășit deja alte țări în ultimii ani — spre iliberalism, izolare și genul de rușine națională care aduce cu sine diviziuni înfiorătoare, de tipul celor pe care le trăiesc acum americanii.
Nu este vorba doar despre un singur candidat. Este un referendum asupra direcției în care se îndreaptă România. Va continua ea pe drumul dificil, dar plin de recompense, către democrația liberală și integrarea în Occident — sau va alege întunericul autoritarismului în stil Putin, deghizat în mândrie națională?
Românii trebuie să decidă dacă rămân în familia democrațiilor liberale (în care au intrat abia acum trei decenii, după coșmarul comunismului), sau dacă își leagă soarta de o coaliție vagă, dar în creștere, de autocrați, sabotori și oameni puternici — de la Vladimir Putin la Viktor Orban, de la Donald Trump la Recep Tayyip Erdogan și Benjamin Netanyahu.
O victorie a lui Simion ar fi sărbătorită la Kremlin — și nu doar acolo. Ar reprezenta o nouă fisură în alianța democratică ce susține ordinea internațională postbelică. Ar încuraja agresiunea Rusiei în Ucraina, ar submina unitatea Europei și ar transmite un semnal autocratilor aspiranți — inclusiv celor din mișcarea MAGA — că iliberalismul câștigă. Ar fi o victorie nu doar împotriva democrației românești, ci împotriva civilizației occidentale în ansamblu.
Există trei motive pentru care cei care nu sunt pro-Putin s-ar putea să nu se unească — și toate sunt periculoase.
- Fatalismul. După un rezultat puternic în primul tur, mass-media tinde să desemneze favoritului o victorie inevitabilă. Dar acest lucru este psihologic, nu matematic. Oamenii, chiar și cei sofisticați, pot cădea în capcana gândului „oricum o să câștige” — și astfel, retrăgându-se, îl ajută tocmai să câștige. Unii chiar se alătură taberei sale, susținând „câștigătorul.” Așa se prăbușește democrația: nu cu o explozie, ci cu un oftat de resemnare.
- Măruntele calcule politice. Unii vor refuza să-l susțină pe contracandidatul lui Simion din turul doi, independentul Nicușor Dan. Această decizie — motivată poate de orgoliu, poate de o greșeală de calcul — nu este doar meschină. Este nesăbuită. Acesta este un moment care cere maturitate, chiar sacrificiu.
- Personalitatea. Simion are o oarecare carismă, într-un mod agresiv. Vorbește clar. Oferă răspunsuri simple la probleme complexe, așa cum o fac populiștii de dreapta. Niciunul dintre ele nu rezistă unei analize serioase, dar într-o epocă de spectacol, în care rețelele sociale domină discursul public, simplitatea poate deveni seducătoare. Chiar și oameni din afara tribului său ideologic — oameni educați, profesioniști urbani, nehotărâți — pot fi atrași de atitudinea lui „alfa”. Asta ar putea fi suficient pentru a mai atrage încă 5–10% din voturi.
Este esențial, pentru că Simion face parte integrantă din atacul global asupra democrației dus de dreapta iliberală — un atac purtat, paradoxal, în numele democrației.
Cum este posibil așa ceva? Se întâmplă asta pentru că în circulație există două versiuni ale democrației. Una este democrația liberală, limitată de mecanisme de control și echilibru, libertăți civile și stat de drept. Cealaltă, reprezentată spre nenorocirea umanității de Trump în Statele Unite, este un soi de autoritarism electoral — o autocratie legitimată prin câștigarea alegerilor.
Fie că o declară deschis sau nu, Simion este aliniat cu această tabără. Membrii ei — de la Viktor Orban din Ungaria la Marine Le Pen în Franța — își trag puterea din furia față de globalizare, anxietățile legate de identitate și prăbușirea încrederii în instituții. Ei pretind că reprezintă „poporul” și, prin urmare, se simt îndreptățiți să rescrie legi, să reducă la tăcere vocile critice, să demonizeze minoritățile și să deformeze realitatea. Lideri precum Putin și Erdogan au folosit această logică pentru a distruge societatea civilă și a dezlănțui valuri de divizare și frică.
Simion vorbește în același registru. Vorbește despre „valorile românești”, despre puritate, despre a recăpăta controlul. Însă o Românie condusă de Simion s-ar trezi în derivă — poate tolerată de un Washington condus de Trump, dar marginalizată la Bruxelles și Berlin. Putin și „lumea lui Trump” nu sunt prieteni ai României. Colacul de salvare economic și alinierea strategică a țării se află în Europa, nu la Moscova.
Simion pretinde că sprijină NATO, dar se opune ajutorului militar pentru Ucraina, are interdicție de intrare în Ucraina pentru activități pro-ruse și repetă punctele de propagandă ale Kremlinului. Atacă Uniunea Europeană și, cel mai probabil, ar guverna în linie cu extrema dreaptă globală — niște „idioți utili” ai lui Putin.
Există indicii că ar putea încerca să-l propulseze ca prim-ministru pe Călin Georgescu, care a ieșit pe primul loc în turul anulat din noiembrie și care ulterior a fost împiedicat să mai candideze — iar unele relatări susțin că un asemenea guvern ar încerca să scoată România din NATO și UE. Privind înapoi, nu a fost doar discutabilă, ci și imprudentă practic decizia de a-l interzice pe Georgescu, care a fost înlocuit, în fond, cu un alt huligan — mai abil și mai carismatic — iar acum baza lor electorală este mai mobilizată ca oricând.
Ar fi un cadou imens pentru Putin și o lovitură dură pentru Occident, deoarece România este o țară de dimensiuni medii, cu aproape 20 de milioane de locuitori, și un stat de linia întâi în efortul de sprijinire a Ucrainei. Nu ar fi vorba despre vreo „demnitate națională semnalată”. Ar fi un act de auto-sabotaj național.
Înțeleg mânia pe care o simt mulți români. Corupția persistă. Inegalitatea este reală. Mulți politicieni tradiționali sunt lipsiți de inspirație — sau chiar mai rău. Totul a început cu primul lider post-comunist al României, Ion Iliescu, care a fost unul dintre cei mai alunecoși aparatcici ex-comuniști (mai jos, într-un interviu acordat mie în 1991).
Dar alegerea unui demagog nu este o soluție — este un incendiu provocat. Nu dai foc casei doar pentru că acoperișul are scurgeri.
Unii ar putea spera că Simion, dacă ar fi ales, va fi limitat de structura politică a României. Dar acesta este un pariu periculos. Rolul hibrid al președinției — care funcționează prin norme, nu doar prin legi — o face deosebit de vulnerabilă în fața cuiva care ignoră normele și forțează limitele. Simion ar putea paraliza guvernarea, ar putea ataca instituțiile și ar putea genera criză după criză pentru a justifica centralizarea puterii. Asta a făcut Erdogan. Și i-a reușit.
Iar costurile sociale ar fi grave. Retorica etno-naționalistă a lui Simion reprezintă o amenințare la adresa minorităților din țară — în special maghiari și romi — și ar putea reaprinde tensiuni pe care România s-a străduit mult să le țină sub control. Odată ce statul transformă comunități întregi în țapi ispășitori, daunele pot fi de durată.
Încă mai este timp să se evite această cale. Există precedente: în Franța, în Israel, chiar și în SUA. Extrema dreaptă poate fi înfrântă dacă centrul și stânga colaborează. România, mai mult decât alte țări, știe unde duce drumul spre autoritarism — și cât de greu e să urci înapoi.
Am ajuns în România la câteva săptămâni după revoluția din 1989. Magazinele erau goale. Nu metaforic — literalmente. Regimul zdrobise spiritul oamenilor. Construise o țară pe minciuni și frică. Copiii erau învățați să-și trădeze părinții. România era izolată de lume, nu pentru ani, ci pentru decenii.
Și rezultatul nu a fost „demnitate națională”. A fost disperare, ruptură și întuneric.
În ultimele trei decenii, România a făcut progrese extraordinare. Au fost multe greșeli, iar politica de tip balcanic a generat cinism și furie. Dar țara este mai liberă, mai prosperă, mai deschisă și mai respectată decât oricând în istoria ei modernă. Să negi asta nu este patriotism. Este, în cel mai bun caz, ignoranță — și în cel mai rău, prostie.
Așadar, românii aleg mâine între drumul către Vest, care, cu toate frustrările lui, este calea spre prosperitate și libertate, sau întunericul iliberalismului în stil Putin. Faptul că liderul SUA susține fără îndoială această din urmă opțiune este nebunia definitorie a momentului în care trăim. Dacă românii se lasă seduși în acea direcție, țara se îndreaptă spre ani de suferință și regret.
