Pandemia de Covid nu a dat o lovitură decisivă economiei turcești, expunându-i și exploatându-i vulnerabilitățile. Situația s-a degradat atât de mult în primele nouă luni ale lui 2020, încât liderul dela Ankara, Recep Erdogan, s-a gândit chiar la devansarea cu doi ani a alegerilor prezidențiale. O analiză Geopolitical Futures conchide că, până la acel scrutin (când o avea el loc) prioritatea guvernului va fi una sngură: supraviețuirea.
„Economia Turciei este într-o situație dificilă. În septembrie, lira turcească a scăzut la nivelul minim al ultimilor 20 de ani, deoarece investitorii au retras miliarde din obligațiunile valutare și de pe piața bursieră a Turciei. Luptându-se pentru a-și menține moneda pe linia de plutire, guvernul a folosit aproape jumătate din rezervele valutare pe care le avea la începutul anului. Rămânând cu puțină lichiditate și cu cele mai mari bănci aflate pe punctul a intrat în colaps, Ankara a înțeles că strategia sa actuală, de a alimenta creșterea economică prin împrumuturi ieftine, nu poate rezista.
Desigur, țara s-a mai aflat în astfel de situații. Cu doar doi ani în urmă, și-a folosit rezervele străine pentru a proteja valoarea lirei și și-a ascuns problema datoriei în spatele unor default-uri și bailout-uri. Dar de data asta lucrurile stau diferit. Turcia extrage mult mai puține rezerve, bazându-se doar pe swap-urile valutare din Qatar pentru a și le menține pe linia de plutire, iar sectorul său bancar este epuizat. Turcia are la dispoziție mai puține rezerve și un sistem bancar epuizat. Cu excepția cazului în care își reformează din temelii instituțiile depășite – ori primește un ajutor generos – economia sa va avea probleme.
Constrângerea economică poate fi un agent de schimbare în orice țară, dar în Turcia, cu istoria sa de lovituri de stat și de relații complicate cu secularismul și islamismul, Partidul Dreptății și Dezvoltării (AKP), aflat la guvernare, are și mai multe motive de îngrijorare din cauza potențialelor consecințe geopolitice. Turcia și-a extins rapid prezența regională și a influențat comportamentul țărilor vecine, prin acțiuni agresive în estul Mediteranei și în nordul Siriei. Dar acum, când pandemia de coronavirus a lovit o economie aflată deja în dificultate – și cu alegeri la doar doi ani distanță – partidul de guvernământ își va schimba strategia, concentrându-și politica externă mai aproape de țară și acordând prioritate supraviețuirii cu orice preț a regimului.
Cum a ajuns Turcia aici?
La începutul acestui an, Ankara avea ceva spațiu pentru a respira. În decembrie 2019, economia a înregistrat o creștere a produsului intern brut de 0,9%, după un an de recesiune și datorii. Ratele de creștere a PIB-ului au fost alimentate de politicile de împrumuturi ieftine, care au creat o criză de lichiditate și o datorie bancară abruptă. Lira s-a devalorizat cu 30% față de dolar, iar în august inflația a crescut la aproape 12%. Pur și simplu, criza a dezvăluit vulnerabilități structurale profunde în sistemul economic turc.
Problema este că, în mod curios, Ankara a continuat să repete multe dintre greșelile pe care le-a făcut înainte de recesiunea din 2018-2019. Guvernul a ordonat băncii centrale a Turciei să crească acordarea de împrumuturi ieftine, lucru care, la rândul său, a pus presiuni asupra lirei și a dus la creșterea împrumuturilor în dolari de la băncile interne pentru a preveni devalorizarea. Pe măsură ce investitorii au început să parieze împotriva lirei, guvernul a cheltuit 65 miliarde de dolari din rezervele sale externe, de la începutul anului 2020. În cele din urmă, ratele dobânzilor au exercitat presiuni asupra vânzării și au condus lira la minime istorice (aproximativ 7,7 lire pentru un dolar, în septembrie), chiar dacă guvernul a menținut ratele sub nivelurile inflației naționale, de 11,8 la sută. Luni întregi, președintele Recep Tayyip Erdogan a împiedicat banca centrală, aparent independentă, să modifice ratele dobânzii, îngrijorat de faptul că ratele relaxate vor agrava o viitoare recesiune. Abia la jumătatea lunii septembrie, Turcia și-a ajustat rata dobânzii, de la 8,25 la sută la 10,25 la sută, dând lirei un impuls temporar, la 7,62 față de dolar, dar mulți cred că este prea puțin și prea târziu.
Bineînțeles, calendarul planurilor pe termen lung ale lui Erdogan va avea de suferit. Anul 2023 trebuia să fie unul important pentru Turcia. Va fi atunci cea de-a 100-a aniversare a țării și un an important pentru alegerile generale, în care partidul de guvernământ își pregătea o victorie confortabilă. Mai important, se presupune că ar fi un an de promisiuni respectate. În 2013, AKP a lansat o serie de obiective ambițioase, intitulate „Viziunea 2023”, care ar fi atinse în decurs de un deceniu, inclusiv: creșterea exporturilor anuale la 500 de miliarde de dolari, reducerea ratei șomajului de la 11% la 5%, creșterea venitului pe cap de locuitor la 25.000 de dolari, dezvoltarea sectoarelor turistic și financiar, participarea deplină la programele de asigurări de sănătate administrate de stat, punerea pe hartă a industriilor auto, de apărare și siderurgice ale țării și intrarea economiei în Top 10, cu un PIB țintă de 2,6 trilioane de dolari. Tot pentru 2023, industria de apărare a Turciei își stabilise lansarea unor tehnologii militare care să uimească, promițând că va produce pe plan intern 75% din nevoile de apărare ale Turciei, va crește veniturile industriei de apărare la 26,9 miliarde de dolari și va lansa drone locale, nave, vehicule blindate, elicoptere și principalele programe de tancuri de luptă.
A părut întotdeauna un obiectiv înalt. Dar nu numai că era și unul extrem de scump, ci îi lipseau restructurarea economică și reforma instituțională care să permită țării să gestioneze niveluri ridicate de cheltuieli. Deși Turcia a înregistrat progrese în industria producătoare de automobile, producția navală, sectorul turismului și comerțul exterior, instituțiile sale financiare au început să se destrame.
În ciuda eforturilor de a crea impresia că țara are mai puține datorii, guvernul turc a înțeles că nu poate preveni recesiunea care urmează. Timpul era scurt, dar guvernul spera că va putea rămâne pe linia de plutire până la alegeri, distrăgând atenția publicului cu o serie de proiecte de politică externă și un fals sentiment de sănătate economică. Pandemia a făcut acest lucru imposibil. La doar câteva luni după ce a lovit Turcia, au apărut rapoarte că Erdogan se gândea serios la schimbarea datei alegerilor prezidențiale din 2023, devansând-o nu cu câteva zile, ci cu doi ani și jumătate. Acest lucru l-ar izola de consecințele viitoarelor prăbușiri de bănci, ale luptei economice și consecințelor inevitabile produse de COVID-19, conservâdu-și baza sprijinului public pe care îl are în prezent, pentru a păstra puterea; sau cel puțin așa se gândește. Convocarea unor alegeri rapide ar împiedica, de asemenea, noile partide de opoziție să ia avânt. În timp ce Erdogan a jucat timid, negând ideea alegerilor anticipate și afirmând că „doar opoziția” a vehiculat aceste zvonuri, sănătatea economică a țării l-ar putea obliga să revină.
Încotro se îndreaptă Turcia?
În ultimul an, Turcia a întreprins acțiuni majore și uneori provocatoare, pentru a-și extinde prezența de-a lungul periferiei sale, în Marea Mediterană și Levant, și spre exterior, în Marea Mediterană, Marea Roșie și Cornul Africii – un model care seamănă cu cel al puternicului predecesor al țării, Imperiul Otoman. Dar pentru a menține acest tip de impuls, Turcia trebuie să aibă o economie puternică. Dacă poate rezista acestei furtuni financiare, își poate urmări ambițiile de a deveni o putere regională. Dacă nu, atunci Erdogan va trebui să lupte doar pentru a menține câștigurile realizate de Turcia până acum.
Până în ziua alegerilor – când or avea ele loc – prioritatea guvernului Tuciei va fi supraviețuirea. Să ne așteptăm ca guvernul să-și dubleze eforturile împotriva opoziției, să crească controlul asupra instituțiilor de forță, să mărească impozitele, să reducă serviciile și să împrumute mai mulți bani. Ankara va încerca să-și reducă unele dintre cele mai scumpe angajamente ale sale în teatre îndepărtate – cum ar fi Cornul Africii, Golful Arab și Sahel – și să reducă importurile militare străine, în speranța că propria sa industrie de apărare va reuși. Este de așteptat, totodată, o încetinire a proiectelor de apărare pe termen lung – în special proiectele convenționale programate să debuteze în următorii 20 de ani, cum ar fi a doua navă de asalt amfibie a Turciei și o linie de fregate și corvete MILGEM.
Dar să nu credeți că Turcia se va opri în Mediterana și Levant. Turcia va căuta să politizeze oportunitățile din periferia sa pentru a menține sprijinul popular și pentru a păstra interesele geo-strategice, inclusiv prin creșterea independenței energetice a țării, prevenirea violenței de la revărsarea frontierei sale sudice, apărarea împotriva rivalilor regionali etc. Chiar și fără echipamentul convențional planificat în următorii câțiva ani, Ankara își poate permite să își mențină strategia de diplomație a navelor înarmate în apele litorale din Marea Egee, folosind pescuitul, forajul și micile nave pentru a menține presiunea asupra Greciei și Ciprului.
Această strategie este, în special, populară din punct de vedere politic acasă. Majoritatea turcilor doresc să renegocieze termenii cu Grecia pentru a extinde teritoriul maritim turc și, astfel, să poată emite mi multe pretenții asupra resurselor de hidrocarburi din regiune. Ei văd în tacticile de hărțuire ale Turciei un mijloc pentru atingerea acestui scop. Chiar și Partidul Popular Republican, în care se găsesc cei mai acerbi adversari ai partidului de guvernământ, susțin campania mediteraneană a Turciei. În mod similar, Turcia își va continua operațiunile în nordul Siriei și în Irak: este pur și simplu o problemă prea importantă pentru alegătorii turci, care văd o conexiune între operațiunile respective și protejarea granițelor împotriva migranților și a organizațiilor militante.
Dar nimic din toate acestea nu va diminua neapărat durerea degradării economice a Turciei. Muncitorii de la centralele nucleare și de pe șantierele de construcții lucrează fără salarii, unii inițiază proceduri judiciare și protestează împotriva gestionării deficitare. Mulți proprietari de întreprinderi mici au avut probleme în accesarea împrumuturilor subvenționate de stat, iar muncitorii nu pot obține sprijin financiar, ceea ce duce la rate mai ridicate ale sărăciei și la insecuritate alimentară – în mare parte în rândul claselor de jos, baza conservatoare a AKP. Aceste condiții economice vor obliga Turcia să ofere un fel de ușurare economică, cu impact asupra viitorului partidului de guvernământ”.
