Sunt două lucruri pe care nu le-am uitat niciodată legate de prima mea întâlnire cu Vladimir Putin la Kremlin, alături de David Cameron, în urmă cu un deceniu. Primul: mi s-a părut că are cei mai reci ochi pe care i-am văzut vreodată – și din moment ce i-am întâlnit pe mulți dintre cei mai mari răufăcători, stăpâni și tirani ai lumii, asta spune ceva. Celălalt este că pur și simplu a vrut să ne vândă mult gaz. Mai mult decât orice altă problemă, tot revenea la gaz. Nu aveam nevoie de mai mult? Cum vi se pare o conductă specială către Marea Britanie? Nu i-ar ține asta de cald poporului? – scrie într-un editorial din The Times William Hague, fost ministru de Externe britanic.
? Chiar și atunci când națiunile occidentale încercau să „reseteze” relațiile cu Moscova, am refuzat această ofertă. Putin prezidează o piramidă a puterii financiare și politice în Rusia susținută de veniturile din hidrocarburi, motiv pentru care este mereu atât de concentrat pe a face afaceri. Dar este, de asemenea, priceput în a învrăjbi țările europene unele împotriva altora, neutralizând ceea ce el vede ca invadarea Occidentului asupra sferei de influență a Rusiei printr-un amestec de exploatare a rețelelor sociale, diplomație inteligentă, intimidare militară și pornirea sau oprirea gazului. Pentru el, profitul și puterea se potrivesc perfect.
Unii dintre aliații noștri nu au fost atât de rezistenți la această strategie. Germania a permis construirea conductei Nord Stream 2 și se străduiește, în discuțiile sale pentru formarea unui nou guvern de coaliție, s-o pornească. Odată ce Berlinul va fi de acord cu acest lucru, Ucraina și alții vor fi mai expuși în fața lui Putin, care poate reduce presiunea în conductele de care aceștia depind. Fiecare punct slab al fiecărei țări occidentale este exploatat asiduu. Polonia, înstrăinată de partenerii săi din UE, se confruntă cu o criză crudă a refugiaților la granița cu Belarus. Ungaria, lipsită de prieteni la Bruxelles, își găsește unul nou la Moscova. Întregului Occident i se amintește de slăbiciunea sa strategică de către zecile de mii de trupe rusești care se adună în apropierea Ucrainei, făcându-ne să ne întrebăm ce putem face în privința asta.
Există răspunsuri la fiecare dintre aceste amenințări. Răspunsul unit al Occidentului la otrăvirile de la Salisbury din 2018 a arătat că acțiunea în forță împreună este mai mult latentă decât dispărută. Nord Stream 2 ar trebui abandonat chiar și-n această etapă târzie. Ar putea fi convenite noi sancțiuni împotriva activităților de trafic ale regimului Lukașenko din Belarus. Ucraina ar putea beneficia de arme defensive mai sofisticate pentru a descuraja agresiunea rusă. Dar o zonă crucială în care țările occidentale ar trebui să țină piept erodării constante a stabilității este în Balcani.
Istoria ne-a arătat de multe ori că neglijăm Balcanii de Vest pe riscul nostru. Aici a fost începutul conflagrației din 1914 și scena, în anii 1990, a celor mai sângeroase războaie din Europa de după 1945. Și tot aici există microcosmosul relațiilor mondiale – interferența rusă, deziluzia față de idealurile europene, lepădarea Washington-ului, tentaculele influenței chineze larg răspândite, corupția, rutele atractive pentru migrația ilegală și un trecutul amar al unui conflict.
Rusia a încercat aici totul pentru a zădărnici aspirațiile a milioane de oameni de-a trăi în națiuni stabile, orientate spre Vest: o încercare de lovitură de stat în Muntenegru, o intervenție puternică la un referendum în Macedonia, un ham sufocant pus mediului de afaceri și politic din Serbia. Pentru a completa mizeria, UE a închis ușa speranțelor unei extinderi suplimentare, iar Marea Britanie și-a pierdut influența asupra acestei politici prin Brexit. Această regiune este în derivă.
Este ușor pentru guvernele occidentale să se simtă exasperate de problema Balcanilor. Nu și-o pot rezolva singuri? Nu suntem ocupați cu China, schimbările climatice și Covid? Pentru mulți este tentant să se concentreze asupra altor probleme. Cu toate acestea, nu ne permitem acest lux. De ani de zile, liderul Republicii Srpska, Milorad Dodik, subminează statul Bosnia-Herțegovina cu sprijin activ rus și sârb. Pentru Moscova, acest lucru servește blocării expansiunii instituțiilor euro-atlantice: Bosnia ar ajunge ca Ucraina, Georgia și Moldova – în imposibilitate de-a adera la NATO sau de-a funcționa vreodată ca o țară normală.
În ultimele săptămâni situația a devenit gravă. Dodik forțează secesiunea în Bosnia, o țară într-un echilibru fragil între croați, bosniaci și sârbi. El a declarat că va înființa din nou o armată sârbă bosniacă, însăși instituția responsabilă de genocidul de la Srebrenica. El caută să valorifice slăbiciunea și neatenția Occidentului pentru a precipita o criză care va duce la redesenarea hărții, astfel încât teritoriul pe care îl conduce să fie reatașat Serbiei.
Aceasta este o provocare directă adresată Acordurilor de Pace de la Dayton. Și odată ce cineva poate muta din nou granițele țărilor pe motive etnice, există mult mai multe minorități a căror locație poate fi exploatată pentru a justifica mutarea altor granițe – etnicii sârbi în Muntenegru, etnicii albanezi în Kosovo, etnicii ruși în statele baltice. Nimeni nu ar trebui să se îndoiască că ceea ce se întâmplă este o amenințare la adresa securității și stabilității vecinătății europene.
Lumea începe să priceapă gravitatea acestei amenințări. În timp ce scriu acest articol, miniștrii de externe ai UE cel puțin discută situația. Săptămâna trecută, Christian Schmidt, Înaltul Reprezentant al ONU pentru Bosnia-Herţegovina, a avertizat că ţara „se confruntă cu cea mai mare ameninţare existenţială din perioada postbelică” şi că „perspectivele unei noi diviziuni şi conflicte sunt foarte reale”. Predecesorul său, Paddy Ashdown, a făcut o treabă genială în urmă cu 20 de ani, arătând că retragerea din Dayton și secesiunea nu vor fi tolerate. Dar avea sprijinul ferm al capitalelor occidentale, cu un conflict sălbatic proaspăt în mintea lor. În anii care au urmat, UE în special a optat pentru „dialog”, echivalându-l cu liniște și slăbiciune.
Ministerul de Externe a spus că Liz Truss va ridica ferm aceste probleme atunci când miniștrii de externe ai NATO se vor întâlni la Riga luna viitoare. Este îndreptățită să facă asta. Dar sunt necesare unele decizii urgente și acțiuni unitare.
Regatul Unit și UE ar trebui să se alăture SUA pentru a impune sancțiuni oricărei persoane care subminează Dayton-ul. Națiunile occidentale împreună ar trebui să-și reafirme sprijinul pentru înaltul reprezentant, susținându-i puterile legale de a interveni direct în afacerile bosniace pentru a proteja integritatea țării. În mod esențial, mica forță europeană cunoscută sub numele de EUFOR ar trebui întărită cu trupe NATO dislocate în zone strategice critice, cum ar fi Brcko și aeroportul Tuzla. Poate că sună dramatic, dar numai puterea, determinarea și disponibilitatea de-a acționa vor descuraja multe potențiale necazuri.
Prăbușirea Afganistanului ne arată ce se întâmplă atunci când Occidentul își pierde inima și își epuizează capacitatea de atenție. Nu putem lăsa să se întâmple același lucru pe continent european, în centrul securității noastre comune. Uneori, Occidentul trebuie să se uite în acei ochi reci ai lui Putin și să-i înfrunte tacticile și acoliții. Balcanii sunt un loc esențial pentru a începe.?
